Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 – valorificarea unui context istoric internațional favorabil

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 – valorificarea unui context istoric internațional favorabil

Unirea Principatelor Române, evenimentul istoric care marchează debutul modernizării societății românești de o parte și de alta a Carpaților, trebuie privit în evoluția evenimentelor în plan internațional pentru  a înțelege cum au fructificat o șansă istorică acei români patrioți de care ne amintim mereu la 24 ianuarie: Al. I Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Epureanu, Anastasie Panu, Vasile Alecsandri…

Chiar și naționaliștii cei mai înfocați, dacă sunt inteligenți și onești, înțeleg că o națiune, un stat nu poate exista izolat complet de ceilalți. Indiferent câte granițe ridică, cât de bine le păzește, evoluția sau involuția sa este influențată de acțiunile vecinilor săi imediați dar și de evenimente de mai departe, de mai mare amploare. Fără a minimaliza acțiunile unioniștilor români, ci dimpotrivă pentru a înțelege mai bine cât de inteligent au sesizat momentul propice și s-au folosit de intențiile Marilor Puteri, să aruncăm o privire asupra evoluțiilor și contextului internațional al Unirii Principatelor Române.

ELIT

Citește și: Unirea cea mică de la 1859, un prim pas spre Marea Unire de la 1918

Nu am să mă întorc în timp să analizez structurarea ideii unității românilor începând de la Mihai Viteazul sau chiar mai dinainte. Eu nu cred că în Evul Mediu sau în Renaștere ideile de fraternitate între comunități mai mari sau mai mici bazate pe crierii de limbă sau religie, erau mai puternice decât voința liderilor politici. Sigur că puteau ajuta, dar nu fuseseră încă teoretizate și asimilate la scară largă. Așadar, am să încep incursiunea mea în cronologia realizării Unirii Principatelor Române cu Războiul Crimeii, un conflict despre care românii nu învață cine știe ce la școală, nu le este prea familiar deși a influențat decisiv istoria noastră.

Cauzele Războiului Crimeii au fost diverse de la îngrijorarea Imperiului Britanic în fața puterii crescânde a Imperiului Țarist care își continua expansiunea spre gurile Dunării și Marea Neagră, lucru pe care britanicii, marea putere navală a momentului nu-l puteau îngădui, până la conflictul ideologic între iluminismul Vestului Europei și absolutismul Imperiilor Țarist și Otoman sau gâlceava în privința controlului Palestinei și al Locurilor Sfinte. Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Ne interesează acum sfârșitul războiului, mai ales negocierile de pace. De menționat că la începutul și în timpul războiului, Moldova și Țara Românească s-au aflat sub influența și chiar ocupația rusă. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812.

Citește și: Reformele lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Tot în același an, și tot ca o consecință a Războiului Crimeii și a Tratatului de Pace de la Paris, va fi înființată Comisia Europeană a Dunării care trebuia să vegheze la neutralitatea Mării Negre, dar, mai ales la siguranța accesului internațional pe Dunăre și de aici la resursele de grâne din Principatele Române. După Războiul Crimeii Moldova și mai apoi și Țara Românescă (1859) au primit acces la Marea Neagră prin sudul Basarabiei, adică prin județele retrocedate de Imperiul Țarist: Cahul Bolgrad și Ismail. Comisia Europeană a Dunării a coordonat și executat lucrări de modificare a canalului navigabil a Dunării și, prin asta, la dezvoltarea economică și socială a regiunii. Numai prin faptul că sediul său era la Sulina, această localitate s-a transformat dintr-un sat de circa 1000 de locuitori într-un oraș în adevăratul sens al cuvântului. Prin lucrările executate pe brațul Sulina, drumul dintre Tulcea și Marea Neagră a fost scurtat cu 249 de km prin suprimarea a peste 29 de cotituri.

ADEZIUNE PLUS ALBA

Datorită importanței lor strategice și economice a existat în timpul Războiului Crimerii și ulterior o chestiune a Principatelor Române, mai precis a statutului acestora și a influenței pe mare puterile vremii le aveau aici. Dintre acestea, Franța lui Napoleon al III-lea era singura apărătoare a aspirațiilor românești, așa cum se cristalizaseră acestea în timpul și după anul revoluționar 1848.

Citeşte şi 24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

La 25 februarie 1856, la Paris s-au deschis lucrările congresului în urma căruia marile puteri europene trebuiau să valideze o soluție de pace, inclusiv în privința Principatelor Române. Prevederile tratatului încheiat cu acel prilej constituiau tocmai soluția rezultată. Congresul de pace de la Paris, din 1856, în ce-i interesa pe români, pe lângă faptul că a luat în discuție situația Principatelor Române ca o componentă a rezolvării crizei orientale, a relevat în această chestiune și o nouă dispunere în cadrul sistemului de alianțe inițial constituit în perioada războiului Crimeei. S-au configurat două noi tabere – Franța, Rusia, Prusia și Sardinia, pe de o parte, Turcia, Austria, Anglia, pe de altă parte: unioniste și antiunioniste. Ele s-au format nu doar pe baza opțiunilor afective pentru ideea Unirii, devenită acum o problemă internațională, ci mai ales pe jocul noilor interese care guvernau politica acestor puteri în contextul ce a urmat încheierii conflictului militar.  În raport cu așteptările românilor, tratatul din 1856 oferea prea puțin.  Marile puteri, cu interesele lor în conflict, nu au putut adopta o poziție clară și coerentă față de cele mai importante aspecte ale problemelor românești, poziție dictată, după caz, de beneficiile individuale și calculele lor de viitor.

Citește și: 24 ianuarie: Mica Unire şi ziua lui Badea Cârţan, un dac coborât de pe Columnă, zi cu dublă semnificație

Totodată, n-au putut să ignore cu totul problemele ce se ridicau în Principatele Dunărene. În timp ce pentru Franța Unirea Principatelor reprezenta o cauză ridicată public la rang de misiune nobilă, pentru Austria și Turcia ea deschidea perspectiva sumbră a dezmembrării lor ca imperii, iar pentru Rusia ea ajunsese acum doar un mijloc pentru recâștigarea pozițiilor pierdute în urma războiului. Între 1856 și 1859 problema Principatelor, în special frământările interne legate de unirea acestora, au rămas, în aceste condiții, în atenția diplomației și opiniei publice europene în general. Pentru Franța însă, problema nerezolvată a Unirii Principatelor Române s-a menținut între obiectivele politicii sale curente. În a doua jumătate a lui 1856 mișcarea unionistă din Țara Românească și Moldova era încă reținută, acest lucru datorându-se în primul rând faptului că problema Principatelor stagna pe plan internațional, nefiind soluționată nici problema elaborării firmanului electoral în temeiul căruia trebuiau convocate Adunările Ad-hoc. Convenția de la Paris, semnată la 7/19 august 1858 la capătul unor îndelungate și dificile tratative între Puterile Garante, favorabile unirii, cu cele care se împotriveau – era, cum s-a observat pe bună dreptate, un compromis inerent între Unire și separatism, între stipulații conservatoare și înaintate, “un compromis între principii opuse, ilustrat foarte bine în numele noului stat – Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Rezultatele Conferinței de la Paris (1858) nu ofereau Principatelor Române chiar Unirea dorită de ele.

Citește și: Curizități despre MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor Române, aspecte mai puțin cunoscute

Practic, Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza. În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România, iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Te-ar putea interesa și:

Centrul comercial „Mercur” din Alba Iulia s-ar putea deschide curând! Ce magazine vor fi prezente în acesta

Centrul comercial „Mercur” din Alba Iulia s-ar putea deschide curând! Ce magazine vor fi prezente în acesta Centrul comercial care… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

DOCUMENT| Orașul Abrud SCAPĂ de restricții. Incidența de infectare a scăzut sub 1,5/1000 de locuitori

Datorită scăderii incidenței cazurilor de coronavirus sub 1.5 la mie, orașul Abrud scapă de restricțiile impuse prevenirii răspândirii noului coronavirus,… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

OFICIAL: Starea de alertă, PRELUNGITĂ cu încă 30 de zile: Măsurile și restricțiile care vor trebui respectate

Prelungirea cu 30 de zile a stării de alertă, începând de miercuri, 13 ianuarie a fost aprobată de către Guvernul… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

OFICIAL| 3.697 cazuri noi de coronavirus în România. Bilanțul total ajunge la 676.968 de îmbolnăviri

Marți, 12 ianuarie 2021, Grupul de Comunicare Strategică a dat publicității noul bilanț al pandemiei de COVID-19 în România. Până… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

Alba Iulia REVINE la SCENARIUL ROȘU. Incidența de infectare a ajuns la 3 cazuri/1000 de locuitori

Deși carantinarea Municipiului Alba Iulia a „dat roade” în ceea ce privește scăderea numărului de persoane infectate, orașul nostru a… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

VIDEO| PERCHEZIȚII în Alba și alte județe din țară într-un dosar cu acuzaţii de fals de monedă: Cum opera gruparea infracţională

Ofițerii BCCO Piteşti au efectuat marţi, 12 ianuarie, mai multe percheziţii domiciliare, în judeţele Alba, Sibiu, Arad şi Bacău, într-un… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro