Sfinţii cuvioşi Visarion şi Sofronie şi Sfântul mucenic Oprea

Mijlocul de luptă al slujitorilor bisericii împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi este arma cuvântului şi sabia duhului. Folosite cu destoinicie şi pricepere aceste arme au dovedit că au tăişul mai ascuţit şi mai tăios decât sabia sau lancea pe care le foloseşte soldatul de meserie.
De-a lungul existenţei sale, preotul ortodox român, mai ales cel din mediul sătesc şi-a identificat misiunea cu viaţa şi problemele păstoriţilor săi. În duminici şi sărbători, preotul era om de altar, iar în restul timpului le făcea tuturor de toate, însoţind ţăranul de rând la munca din hotar, la sapă, la coasă, la pădure, dar nu în calitate de asistent sau de observator, ci de împreună lucrător cu păstoriţii săi. În vremuri de mare criză, când era ameninţată şi chiar încălcată libertatea şi dreptatea naţiei, al cărei păstor era, preotul ortodox era animatorul unor acţiuni sau susţinătorul unor mişcări colective pentru câştigarea drepturilor sociale. „A fost hăruit neamul nostru- scrie Calinic Episcopul Argeşului şi Muscelului – să-şi poarte peste veac vocaţia în luptă şi jertfă, un neam de oameni sfinţi şi viteji ce au luptat pentru Ţară şi Credinţă. Pentru români, zilele războiului erau zile de jertfă, iar cele de pace erau zile în care zideau şi sfinţeau altare sau înălţau troiţe”.
Au rămas în istorie nenumărate nume de preoţi patrioţi, care pentru dezrobirea turmei din cleştele jugului asupritor şi-au pus în primejdie libertatea şi viaţa. De notorietate naţională sunt cei trei „popi”: Popa Tunsu, Popa Tun şi Popa Şapcă. Primul, Popa Tunsu este preotul Ioan Piuaru din Sadu (jud. Sibiu), care pentru propaganda anti-uniaţie desfăşurată în toată Câmpia Transilvaniei, între 1759-1760, a fost arestat, tuns de plete şi de barbă (de aici şi numele de Popa Tunsu), întemniţat la Târgu Mureş, apoi trimis la Viena, legat de mâini şi de picioare, unde după o anchetare făcută la sânge, substanţial îmblânzit în convingerile sale faţă de „sfânta uniaţie” este eliberat. Popa Tun este numele unui ieromonah, Ambrozie, slujitor al Metocului Episcopiei Buzăului din Bucureşti, care în vara anului 1848 în timpul revoluţiei, s-a aruncat în faţa tunurilor gata să tragă în revoluţionari. Înmărmurite de curajul lui, mulţimile l-au urmat, iar soldaţii s-au retras şi unii chiar au trecut de partea populaţiei. Pentru gestul său eroic de a se opune cu mâinile goale în faţa tunurilor ucigaşe gata de tragere a fost numit „Popa Tun”. Un alt nume de preot patriot este cel a lui Radu Şapcă, membru în guvernul provizoriu constituit la Izlaz în timpul revoluţiei de la 1848. În 9 iunie a izbucnit revoluţia. Cu această ocazie, preotul Radu Şapcă săvârşeşte o slujbă, sfinţeşte steagurile revoluţionarilor şi rosteşte o rugăciune anume întocmită pentru acest eveniment. Redăm un fragment: „Ridică şi însufleţeşte (Doamne), pe acest popor, scapă-l de abuzurile care se fac cu aşezămintele şi chiar cu virtuţile sale, izbăveşte-l de abuzul clăcii, de ticăloasa iobăgie, pe care n-au cunoscut-o părinţii noştri… Mângâie, Doamne, pe acest popor zdrobit de suferinţă…”
În Transilvania, cele mai viguroase mişcări religioase au fost declanşate de către călugării Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceste răscoale urmăreau obstrucţionarea acţiunilor uniatiste îndreptate împotriva religiei ortodoxe. În martie 1744, Visarion porneşte din Lipova într-un periplu misionar stârnind la luptă satele de pe Valea Mureşului până la Vinţ, după care s-a îndreptat spre Mărginimea Sibiului. Prin predica sa simplă şi hotărâtă, avertiza credincioşii despre pericolul uniaţiei prin care li se schimba credinţa. Efectul cuvântului său era atât de mare încât episcopul I.M.Clain, la 6 iulie 1744 relata: „La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge nici la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne…” La Sibiu este arestat şi închis. Trece prin mai multe închisori: Deva, Timişoara, Osiec şi Raab, după care ajunge în fioroasa închisoare de la Kufstein din Munţii Tirolului, unde se crede că a murit ca sfânt mărturisitor pentru ortodoxie.
În aceeaşi categorie de mişcări se înscrie şi răscoala pornită din iniţiativa călugărului Sofronie de la Cioara, care în Sinodul ţinut la Alba Iulia (14-18 februarie 1761), a redactat un memoriu în 19 puncte unde erau exprimate doleanţele credincioşilor ortodocşi: eliberarea celor închişi (Oprea Miclăuş, Moise Măcinic, Ioaneş din Galeş, Ioan din Sadu, Ioan din Aciliu), încetarea prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi şi libertate deplină ortodoxiei. Răscoala lui Sofronie, Sinodul de la Alba Iulia, precum şi urmările acestora sunt socotite printre cele mai însemnate fapte bisericeşti din secolul al XVIII-lea, întrucât zeci de sate au părăsit uniaţia şi toată zdroaba catolică depusă timp de 60 de ani pentru înstrăinarea ortodocşilor de credinţa strămoşească s-a ruinat.

Preot dr. Petru PINCA, Blaj

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---