Please. Thank you!

    Joi seara, ora 22:45. Acceleram să prindem deschis magazinul de închiriat DVD-uri, care urma să tragă obloanele la 23:00. Recunosc că ne stresa uşor întâlnirea cu domnişoara de la casă. Cu doar câteva seri înainte, scena termenului limită se repetase şi, când am ajuns, victorioşi credeam noi, cu zece minute înainte de ora închiderii, domnişoara stinsese deja becul şi, la lumina lanternei de pe mobil, ne sfredelea cu o privire plină de reproş, taxându-ne îndrăzneala de a o deranja, încercând să închiriem un film pe ultima sută de metri. Acum nu doream decât să returnăm DVD-ul. Nu am fi cutezat să mai luăm unul aşa, pe loc, fără preaviz. Ajunşi la magazin, am parcat precipitată pe un loc din parcarea blocului din faţă şi îmi aşteptam, cu motorul pornit, soţul plecat în misiune, gata pentru o descindere în trombă în cazul în care circumstanţele ar fi impus-o şi domnişoara de la magazin, păcălită deja, ne-ar fi aşteptat de această dată pregătită. Nici nu mi-am dat seama că un domn trăsese maşina în paralel cu mine, ca şi când nu ar fi reuşit să mă ocolească, şi încerca să îmi spună ceva. Iritată instantaneu de gesticulaţia lui, am deschis geamul, pregătită să îi explic pe un ton condescendent că este suficient loc prin spatele maşinii şi să îl invit să îl folosească. Domnul de la volan m-a întrebat însă dacă mai stau, într-un stil atât de amabil încât am fost convinsă că vrea să îmi ceară un favor. I-am răspuns, probabil cu superioritatea primului venit, că da, încă aproximativ cinci minute. În replică şi cu grija vădită de a nu mă deranja, m-a rugat să mut maşina, justificându-şi îndrăzneala: „Mă iertaţi, aici e … locul meu de parcare. Dacă puteţi să aşteptaţi puţin mai încolo, pe locul de lângă sau în oricare dintre cele libere… Aş lua eu locul vecinului, dar îmi e că se întoarce mai târziu şi îl va găsi ocupat. Sau v-aş aştepta, dar…” (şi a urmat expunerea motivului pentru care nu mai putea sta). Fireşte, m-am mutat imediat, cu scuzele de rigoare, iar domnul în cauză, afabil, mi-a mulţumit. În realitate, omul nu era obligat nici să se explice, nici să îmi mulţumească. Era locul său de parcare, pe care eu îl ocupasem fără drept. Am asistat adesea la scene similare, în care însă „uzurpatorii” locurilor de parcare au plătit preţul impertinenţei lor, fiind aspru mustraţi, într-un limbaj violent, ţipător, sau, dacă nu erau de faţă, cu ştergătoare rupte, oglinzi îndoite, sau măcar cu mesaje ameninţătoare pe parbriz. De fapt, ne confruntăm la tot pasul cu manifestări agresive. Lumea din jur pare tot timpul la limită, „on the edge”, gata să taxeze drastic şi prompt orice scăpare. Politeţea e desuetă. Sacrifică autenticitatea, îndeamnă la ipocrizie, consacră (auto)cenzura, reprimă libertatea de acţiune şi de exprimare. Toleranţa e un semn de slăbicune, de prostie. Nu iei atitudine, eşti moale, neadaptat.
M-am întors recent dintr-o călătorie la Londra, unde spre marea mea bucurie, am fost frecvent în ultimul an. Unul dintre cele mai pregnante lucruri percepute în vizitele londoneze a fost, încă de la început, atmosfera, pe care nu am găsit-o până acum la aceeaşi intensitate în niciun alt loc. O atmosferă relaxată, prietenoasă, dar naturală, lipsită de ipocrizie şi de ostentaţie, fără a induce însă ideea unei trageri generale de brăcinar, a unei intimităţi artificiale, false. Am întâlnit acolo o politeţe desăvârşită, de la şoferul de autobuz şi portarii marilor magazine, la oamenii pe care i-am întâlnit întâmplător pe stradă sau în localuri, de la bibiliotecar, la profesorul universitar. Un mediu în care nu te puteai comporta altfel. Jovialitatea şi căldura acelor oameni te determinau să reacţionezi în acelaşi mod. Să fii mai calm, mai tolerant, mai amabil, mai politicos. Şi acest lucru în sine îţi dădea o stare de bine chiar mai mare decât cea derivând din atitudinea lor.
Nu pledez pentru o politeţe care să anuleze autenticitatea, nici pentru calm nefiresc şi blajinitate tâmpă sau pentru toleranţă necondiţionată şi nemărginită, ci pentru un dram de amabilitate, pentru abandonul încrâncenării, pentru controlul tendinţelor sentenţioase şi al impulsurilor de călău. Invocarea seducătoare a sincerităţii şi autenticităţii, ca justificare a unui comportament grosolan, ori a dreptăţii şi corectitudinii pentru sancţionarea imediată a oricărui derapaj, nu este decât un sofism menit să mascheze o interioritate desfigurată, incapabilă să sesizeze că nu suntem singuri pe lume şi, mai ales, nu singurii care contează.
Ioana Romana LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI