FOTO| Povestea Măriucăi, instituționalizată într-un leagăn de copii din Alba, la scurt timp după naștere. Își caută prietenul din orfelinat: „Claudiu era ca un frate, mi-e dor de el!”

Povestea Măriucăi, instituționalizată într-un leagăn de copii din Alba, la scurt timp după naștere. Își caută prietenul din orfelinat: „Claudiu era ca un frate, mi-e dor de el!”

Marion Le Roy Dagen este o scriitoare franceză care s-a născut în județul Alba, la Aiud, și care la vârsta de 6 ani a fost adoptată de o familie din Franța. Până atunci însă, Măriuca, așa cum o alintau toți în România, a crescut într-un orfelinat din Alba-Iulia, unde un băiețel pe nume Claudiu a devenit cel mai bun prieten al ei și de care nu mai ştie nimic de peste 40 de ani.

Măriuca s-a născut prematur, la 7 luni, în 1976, la Aiud, în județul Alba. A fost abandonată la scurt timp după naştere şi încredinţată Leagănului de copii din Alba Iulia, unde a stat cinci ani, până când a fost adoptată de o familie din Franţa. Acolo, la Leagănul din Alba Iulia, l-a cunoscut pe Claudiu, un băieţel cu un an sau doi mai mic decât ea, care, spune, i-a fost cel mai apropiat prieten. Nu l-a mai întâlnit din 1981, anul plecării sale la Bucureşti, apoi în Franţa.

Femeia a mai postat un apel pe rețelele de socializare în urmă cu 3 ani, în încercarea de a-și găsi prietenul din copilărie, dar fără rezultat. Dar Marion nu și-a pierdut speranța și încearcă din nou să afle care a fost soarta băiețelului blond și ce s-a întâmplat cu el.

Măriuca are astăzi 47 de ani și locuiește în Toulouse, Franța, unde lucrează ca şef de serviciu în domeniul socio-educativ. În 2015 a înființat asociația franceză „Orphelins de Roumanie“ care-și propune să ajute persoanele adoptate născute în România să-și descopere originile.

În anul 2000, când avea 24 de ani, Măriuca a decis să se întoarcă în România pentru a-și găsi părinții biologici și pentru a înțelege motivul pentru care au abandonat-o. Așa a ajuns atunci să afle că este rodul unei iubiri efemere. Mama ei, Ana, avea doar 17 ani când a rămas gravidă cu Măriuca, iar tatăl, Nicolae, era un fotbalist în vârstă de 22 de ani care a aflat că are o fetiță abia după 2 ani de atunci: „Pe timpul ăla, Nicolae juca fotbal. Ne-am împrietenit și ne-am întâlnit de două-trei ori la Teiuș, că el acolo locuia”, avea să povestească mama biologică a femeii într-un documentar realizat chiar de Măriuca.

Între timp, Ana o dăduse pe Măriuca la casa de copii, când avea numai vreo două luni (născută pe 17 iulie 1976) fiindcă în luna septembrie a acelui an urma să reînceapă cursurile la școala profesională la care studia.

„Directoarea școlii mi-a spus că pot să fac ce vreau cu copilul, dar că oricum sunt minoră și bolnavă și tot mi-l vor lua, așa că mai bine l-aș declara adoptabil. Am avut două zile la dispoziție să iau o decizie”, a mai spus Ana.

”De la 13 ani mi-am pus prea multe întrebări despre istoria mea și despre originile mele biologice românești, am petrecut mai bine de 30 de ani căutând răspunsuri. Directorul instituției le scrisese prin poștă adoptatorilor mei că mama a murit într-un accident de mașină.

I-am găsit întâmplător în timpul unei excursii la Aiud pe 31 iulie 2000. Mi-am găsit tatăl, fratele și sora mea în 2014 în timp ce filmam un documentar”, povestește Marion.

Măriuca a ajuns astfel la orfelinat, unde a stat circa 5 ani până a fost adoptată de familia franceză. Anii petrecuți acolo, însă, i-au rămas imprimați bine în minte femeii.

„În copilărie (…) eram foarte marcată de semnele de hospitalism pe care le vedeam la colegii mei. Mi au rămas în minte acești copii de o tristețe sfâșietoare, privind temători departe, în gol. Și eu aveam stereotipuri, mă legănam, nu dormeam bine, nu puteam să fiu atentă și mă temeam de orice «plecare». Cea mai puternică amintire e absența iubirii, a afecțiunii, a prezenței și privirii adulților”, avea să povestească apoi Măriuca în cartea „Copilul și Dictatorul” (Humanitas 2019).

„În camere erau niște paturi cu grilaj, înghesuite. Nu aveam niciun fel de intimitate. Am pierdut acolo 6 ani pe care nu îi voi recupera niciodată. Îmi amintesc de copiii care țipau. Devenea insuportabil (…) Viața mea era un vid, pur și simplu nu se întâmpla nimic. Nu se ocupa nimeni de noi, nu puteam să ies afară. Petreceam cea mai mare parte a zilei în paturi, murdari și plini de urină. Colega de lângă mine avea o tulburare și se izbea întruna cu capul de perete. Iar îngrijitorii nici măcar nu te priveau”, își mai amintea Măriuca.

Tot în acel orfelinat l-a cunoscut și pe Claudiu, un alt copil dat spre adopție, despre care își amintește că erau nedespărțiți și pe care ar vrea să-l regăsească.

„Vorbesc despre Claudiu şi-mi dau seama că mi-e dor de el, pentru că era ca un frate. Sper să-l găsesc. Cine ştie, poate voi reuşi…”, spune scriitoarea de origine română.

De mulți ani femeia încearcă să dea de el, dar nu ştie dacă Claudiu a mai rămas în România sau dacă nu a fost adoptat de o familie din Germania.

Poate, privind fotografia Măriucăi – făcută după plecare din orfelinat –, Claudiu, care acum trebuie să aibă 45-47 de ani, îşi va aminti de chipul fetiţei de atunci şi o va căuta.

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News