Patrioţi şi patri(h)oţi!

Nu cunosc decât o singură mişcare (dacă o pot numi aşa) sau partid, care creşte în inimile românilor, în această perioadă de recesiune a simpatiei populare faţă de politică. Este vorba despre mişcarea comemorativă şi militantă totodată, a Partidului Pentru Patrie. Dacă vreţi detalii, căutaţi site-ul. Şi o să vă spun de ce! De 21 de ani încoace, atâţia câţi au mai rămas în viaţă dintre foştii deţinuţi politici, ţărănişti, liberali şi mai cu seamă legionari, se adună în anumite momente stabilite de calendar, în anumite locaţii, spre a vărsa o lacrimă pentru camarazii ce au umplut cu trupurile lor gropile comune, asasinaţi de zbirii securităţii comuniste, şi spre a ţine trează flacăra patriotismului autentic. Şi pentru că vorbim despre patriotism autentic, vă dau două exemple: cel al seniorului Coposu şi cel al venerabilului preşedinte actual al PPP, Virgil Totoescu (cel care-l înlocuieşte pe Moşul Ogoranu, Dumnezeu odihnească-l între drepţii Lui!).
Primul, Corneliu Coposu, a intrat în puşcărie pentru „crima” de a fi fost secretarul lui Iuliu Maniu şi membru marcant al PNŢ. A intrat în infern ca un brad, tânăr, vertical, cu cei 1.90 m. înălţime ai săi şi cu cele peste 100 kg. Un om cu o forţă fizică, morală şi spirituală extraordinară. A supravieţuit, dar a ieşit din iadul concentraţionist înjumătăţit trupeşte (abia cu puţin peste 60 de kilograme) şi cu sănătatea ruinată. Cu toate acestea, omul care a fost Coposu, a ieşit NEÎNFRÂNT!!! Ba chiar mai mult, imediat după 1989 a pus bazele PNŢCD-ului şi i-a fost „baci” până la trecerea la cele veşnice. Şi chiar mai mult decât atât, acest om, în care se poate ghici fără exagerare lumina lui Iisus Hristos, după anii grei de temniţă, de foame, de frig, de bătăi şi de torturi, nu şi-a urât nici patria, nici conaţionalii ce l-au torturat. Nici nu a plecat aiurea, spre alte paradisuri terestre. Nici măcar în vacanţe. În schimb a scris câteva versuri colosale în dimensiunea lor iertătoare: „Cerne, Doamne, liniştea iertării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamănă întinderi de credinţă/ Şi rodeşte roua îndurării// Răsădeşte dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, uitarea şi seninul…” Ca şi cum ar spune: „V-am iertat, viermi torţionari, chiar dacă nu faceţi parte din poporul meu, pentru care am suferit eu. Să vă judece Dumnezeu!”
Cel de-al doilea, Virgil Totoescu, despre care am mai scris şi altădată, a intrat în puşcărie când soţia lui era însărcinată şi şi-a văzut pruncul, o fetiţă, abia când aceasta împlinea 14 ani. Iar ca el, camarazi şi fraţi de luptă şi de suferinţă sunt mulţi. Şi aici, şi dincolo, de unde ne veghează. Interesant este că acesta, la cei peste 90 de ani câţi numără, vine an de an la Aiud, la Memorialul Durerii, taman de la Siret, de unde se-agaţă harta-n cui! An de an, camarazii lui sunt tot mai puţini. Asta au şi aşteptat torţionarii lor, care-şi numără azi pensiile în sute de milioane de lei: să dispară treptat, biologic, aşa cum nu au putut ei să-i facă să dispară. Ei, şi aici apare minunea: în locul fiecărui brad căzut, căruia i se cântă cântecul camaraderesc, apar alţii, doi, trei, patru. Copii, nepoţi şi strănepoţi… Aşadar, după cum spuneam, e singura mişcare şi singurul partid (PPP) care proliferează în simpatie şi în număr, în toată această mare lehamite faţă de politic. Iar acest fenomen este posibil pentru că românii au început să înţeleagă diferenţa dintre Patrioţi şi patri(h)oţi!
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI