O imagine caleidoscopică a copilăriei

Într-una din placidele după-amieze urbane, când numai bălăcăreala TV mai iscă vreun iz de curiozitate, mi-a căzut în mână o cărticică frumos îngrijită a lui Mihai Pascaru, numită Piramida şi subintitulată Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu.
Numele autorului îmi suna cunoscut dintr-un domeniu ştiinţific, ca autor de lucrări sociologice şi, mi se pare, ca membru în colectivul redacţional al revistei „Napoca Universitară” în vremea studenţiei clujene.
Surpriza mea a fost să găsesc sub acest titlu geometric un grupaj de proze scurte scrise în anii 1983-84, când autorul avea doar 24-25 de ani, cu o deosebită maturitate stilistică, departe de modele contemporane înecate în barbarisme şi poluări argotice.
Abia târziu mi-am dat seama de ce autorul a ezitat atâta vreme să le publice, a călătorit o vreme prin eseistică şi poezie, a părăsit cu totul literatura pentru rigoarea studiului ştiinţific.
Satul şi copilăria, temele acestor mini-povestiri care au farmecul lor, rezidând în limbaj şi-n descrierea minuţioasă a unor momente din copilăria lui Andrei, eroul moldovean din satul de pe Dâmb, păreau a fi inabordabile după copleşitoarea reuşită epică a lui Ion Creangă din Amintiri. Şi, totuşi, autorul a îndrăznit cu mult curaj să propună o imagine caleidoscopică a copilăriei dintr-un alt secol, dar de pe aceleaşi meleaguri, a lui Andrei, fiul Paraschivei şi al lui Dumitru dintr-un sat de pe Bistriţa, din clipa naşterii sale (Satul) şi până la adolescenţă (Bateria).
Povestirile sunt momente semnificative din viaţa şi devenirea copilului care descoperă lumea din jur, pe care o înţelege în felul său (Fuga, Gheaţa, Naşterea etc.), îşi făureşte o logică a lucrurilor, imitând pe cei mari (Proprietatea) sau închipuind soluţii originale (Nucile, Ciupercile etc.).
Universul satului, însă, nu este doar un loc al copilăriei lui Andrei, ci un spaţiu magic, chiar bine articulat, comparabil pe alocuri cu Humuleştiul lui Creangă, desigur fără farmecul arhaic, dar cu surprinzătoarele conotaţii ale unui modernism regional (Cartea, zgomotul, Războiul etc.), cu evocarea datinilor străvechi (Ursul, Chiralesa), a superstiţiilor (Fuga).
Abuzul de arhaisme şi regionalisme al lui Creangă lipseşte din prozele lui Pascaru, dar, pe alocuri, autorul Piramidei pigmentează naraţiunea cu termeni neaoşi care nu alterează deloc limpezimea frazei, ci dau farmec şi culoare specifică („iconirea”, „perje”, „şuşele”, „culişer”, „talanica”, „curechi”, „corbaci”, „sclepţi” -ambele ardelenisme!!- „sanicie” etc.).
Toponimia bogată, autentică, îndreptăţeşte ipoteza unor proze mai mult autobiografice, decât de ficţiune deşi, uneori, autorul ajunge la graniţele miraculosului folcloric, de tip voiculescian (Mutul, Vaca, Pedeapsa).
Nu ştiu cât mai poate zăbovi autorul foarte prestigios care este Mihai Pascaru asupra epicului din zona ţărănească, dar o încercare romanescă pe această temă n-ar fi de lepădat, pentru că talentul de prozator s-a dovedit cu prisosinţă în Piramida anilor optzecişipatru.
Teodor CAPOTA

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---