Mihaela MIH-DEHELEAN: România tăcută

Tableta bunului simţ

Ştiu că titlul sună cel puţin ciudat pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, însă cred că trebuie să începem să vorbim despre România celor mulţi şi tăcuţi. Vă spun de la bun început că demersul meu nu este unul de ordin politic ci unul determinat de o observaţie de bun simţ. România adevărată nu se mai aude de ceva vreme. E surprinzător pentru un cetăţean care urmăreşte ceea ce se întâmplă în mediul românesc cum ceea ce altădată era zgomot de fond a reuşit să reducă la tăcere o societate în care există încă valoare, competenţă şi criterii de performanţă. În ultimii zece ani în această ţară mulţi dintre noi au preferat să tacă, să facă un pas în spate, să lase un loc gol cu gândul că aceasta este singura cale de urmat. Unii au plecat din ţară, alţii au preferat să meargă la slujbă şi să se întoarcă acasă, fiind oarecum resemnaţi cu gândul că această ţară nu mai are nicio şansă, că sistemul de valori pe care-l aplicăm e atât de viciat încât ce rost mai are implicarea. Am obţinut astfel o societate în care foarte mulţi vorbesc pentru noi dându-se drept purtătorii noştri de mesaj, asumându-şi rolul de reprezentanţi. În realitate însă, între cei care vorbesc şi cei care tac e o prăpastie greu de subliniat aici. România tăcută e plină de valoare şi de bun simţ, România celor mulţi se dezvoltă într-un ritm în care încă există speranţa că dacă îţi faci bine treaba viaţa te va recompensa. Între cei mulţi se nasc copii talentaţi, între cei mulţi îşi desfăşoară activitatea preoţi cu har, medici cu dăruire şi profesionalism sau dascăli cu dragoste de carte. România tăcută e de fapt coloana vertebrală a acestei ţări, această parte de realitate ne înalţă mai mult decât suntem acum dispuşi să credem. Ne-am obişnuit să credem, din comoditate, că această ţară e cea pe care o vedem într-un buletin de ştiri, într-o emisiune în care participanţii discută în contradictoriu, însă însemnăm mai mult decât atât.
Avem, ca naţiune şi ca indivizi, o creativitate demnă de invidiat, o frumuseţe interioară insuficient exploatată şi o inteligenţă nativă peste media multor ţări din jurul nostru. Nu ştim însă să vorbim despre valoarea noastră, tăcem mai mult decât ar trebui şi astfel de multe ori se creează impresia că nu mai avem nimic de spus. Ceea ce scriu acum e de fapt un apel la România tăcută, cea care trebuie să facă din nou pas în faţă. Noi toţi avem nevoie de asta, avem nevoie de reinstaurarea unei presiuni publice constructive prin care valoarea, buna măsură şi performanţa să fie puse în locul pe care-l merită. Pentru mine, Mihaela Mih-Dehelean, România tăcută e de fapt izvorul unei mari speranţe, e promisiunea conform căreia valorile noastre tradiţionale sunt păstrate şi transmise mai departe. Mesajul meu e unul extrem de simplu şi cheamă la reafirmarea valorilor care ne definesc identitatea. E un demers necesar şi fundamental pentru modul în care va arăta societatea românească în următorii ani. E de fapt datoria fiecăruia dintre noi să ieşim din această zonă, de aparent confort, în care alţii spun şi iau decizii în locul nostru. E nevoie cum nu a mai fost vreodată în ultimii ani de exprimare, de paşi în faţă, de ieşire din această tăcere uneori complice. E de fapt un demers în care contează valoarea individului, e un demers în care cei care au ceva de spus trebuie să spună cu voce tare. Şoaptele nu au în acest context decât o valoare simbolică.
Acest articol e poate pentru mulţi doar o înşiruire de cuvinte, însă pentru şi mai mulţi e exprimarea unei necesităţi imediate, e exprimarea unei credinţe care poate să schimbe în bine o societate, în care sistemul de valori a fost fără doar şi poate răsturnat. Gândiţi-vă la asta…

Jr. Mihaela MIH- DEHELEAN