Icarul Transilvan de pe Câmpia Libertăţii

În lunca bătrânului râu Maris, cu apele lui niciodată învolburate, care în zilele noastre tot mai frământate ne aminteşte de linişte, de profunzime, de permanenţă, chiar de veşnicie, acolo în satul Binţinţi, într-o zi de Brumar, Dumnezeu a trimis poporului român o solie. A fost ziua când s-a născut Aurel Vlaicu, în casa modestă, obişnuită de sat, în familia unor adevăraţi oameni, ţărani cu sufletul curat, cu credinţă în Dumnezeu, în muncă, cinste şi respect. În acest loc şi această matcă s-a plămădit, s-a născut, a trăit, a visat, a creat şi a zburat cel care a devenit un erou al neamului său.
Încă din primii ani de şcoală, învăţătorul din sat a văzut în el un copil deosebit, înclinat spre lucruri reale, materiale, el confecţiona jucării pentru copiii din sat. Mai târziu, ca elev în Orăştie sau Sibiu, scânteia geniului din el se vedea. Era receptiv la tot ce apărea nou în tehnică, mecanică, electricitate. Năzbâtiile lui copilăreşti sunt cunoscute. Casa lui era plină de rotiţe, sârme, şuruburi. Era tâmplar, fierar, ceasornicar, strungar. Tot ce gândea transforma cu mâinile lui harnice în mici invenţii, dispozitive. Astfel se face că mai târziu cineva îl întrebase văzând câte lucruri noi, deosebite face cu mâinile, cum de poate, cum de ştie să facă atâtea ? El a răspuns: „eu gândesc şi cu mâinile, alţii nu gândesc nici cu capul”. Mintea lui iscodea ceva în permanenţă.
Ajuns student la Budapesta, era preocupat de ideea „perpetuum mobile” idee pe care a abandonat-o. De atunci i-a încolţit ideea de zbor, care nu l-a părăsit 10 ani. Văzând că nu poate realiza ceea ce dorea, în Ungaria, a plecat în Germania să-şi desăvârşească studiile la Munchen. Student fiind acolo, a realizat un aparat de zbor în miniatură, care zburând a făcut pe colegii lui şi pe profesori să rămână uimiţi. Fire inventivă, inteligentă, perspicace, muncitoare, optimistă. Pentru el nu era nimic ca să nu fie posibil de făcut, dar, spunea Vlaicu, trebuie să munceşti din greu, să experimentezi şi trebuie să reuşeşti. Ca inginer mecanic, a lucrat o vreme la uzinele Opel, dar Vlaicu nu mai trăia decât pentru maşina de zburat. Refuză ofertele Uzinei Opel de a o fabrica acolo şi vine acasă. În şura părintească din Binţinţi, apoi în Bucureşti, la Arsenalul Armatei, reuşeşte să-şi transforme visul lui în realitate, cu mari greutăţi financiare, cu oameni neîncrezători, unii chiar rău voitori, Vlaicu a răzbit, şi-a văzut visul lui plămădit în atâtea nopţi de nesomn, împlinit. Nu mulţi oameni de geniu au avut acest noroc. Alături de el a fost intelectualitatea românească: Goldiş, Goga, C.Nedelcu, Agârbiceanu, Ghibu, Gârleanu, Vlahuţă, Coşbuc, Bârsan, Carafoli, Caragiale, lorga şi alţii care l-au încurajat.
De la căsuţa şi şura din Binţinţi până la izbânda de la Cotroceni, Câmpia Libertăţii din Blaj sau Balcani şi Aspern, a fost un drum lung şi anevoios de muncă, de abnegaţie, de curaj şi teamă, de speranţe chinuitoare. Aurel Vlaicu nu s-a înălţat numai pentru el, ci pentru întregul neam românesc. El a fost martir al credinţei sale în izbânda idealului pentru care s-a adus pe sine jertfă. Cu mândrie ar trebui să dorim ceea ce a dorit Vlaicu.
La 19 noiembrie sărbătorim ziua de naştere a lui Aurel Vlaicu. Într-o lume zbuciumată el este „zburătorul” nostru, al tuturor, purtătorul unui vis. Fie ca visul lui să fie viu în inima fiecăruia dintre noi. Să dorim să „zburăm”, să dorim să fim primii în zbor, aşa cum a fost Vlaicu, să avem credinţa în zbor, să avem spiritul de a visa şi a crea, să avem înţelepciunea de a ne meşteşugi propriile noastre aripi.
În zborul său spre zările nepătrunse, Aurel Vlaicu a fost distins de Dumnezeu cu pecetea nemuririi.
George VĂIDEAN

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI