FOTO | Teodor Ognean, din Sâncel, o viață dedicată științei și protecției mediului: ,,Mă plimb pe dealurile Sâncelului și mă gândesc cu nostalgie la traseul pe care l-am parcurs eu în viață”

Teodor Ognean, din Sâncel, o viață dedicată științei și protecției mediului: ,,Mă plimb pe dealurile Sâncelului și mă gândesc cu nostalgie la traseul pe care l-am parcurs eu în viață”

După o vreme, la anii senectuții, orice întoarcere acasă, la glie, la Sâncel, este tot mai frumoasă, iar amintirile te năpădesc și le treci prin filtrul memoriei, constatând că viața s-a scurs parcă prea repede, de când erai copil sau un tânăr înflăcărat, ajungând acum să te bucuri de orice clipă a vieții.

Teodor Ognean calcă cu strășnicie pe urmele înaintașilor săi sânceleni: folcloristul Ion Pop-Reteganul, istoricul Teodor Seicean, filologul Vasile Frățilă, pr. poet Ioan Petraș-Arbore, ducând mai departe filonul cuvântului, bine strunit.

„Întrebarea «Cine sunteți dumneavoastră, domnule Teodor Ognean?» mi-a amintit de un film văzut în studenție, intitulat «Cine ești dumneata, domnule Sorge?», care avea ca subiect activitatea de spionaj desfășurată în Japonia, între anii 1933-1941, de celebrul spion ruso-german Sorge. În cazul filmului, așteptai cu interes ca răspunsul să-ți dezvăluie elemente legate de misterul, riscul asumat și temeritatea acțiunilor spionului Sorge, pe când răspunsul referitor la mine nu are nimic spectaculos care să intereseze pe cineva. Activitatea mea este asemănătoare cu cea a multor români născuți în jurul anului 1950, care au făcut o facultate, au avut o perioadă activă de peste 40 de ani și s-au pensionat, de regulă, în jurul anului 2010.

Eu m-am născut în 21 februarie 1947, în comuna Sâncel, de pe valea Târnavei Mici, la 3 km de orașul Blaj. Bunicii și părinții mei erau țărani mijlocași, ca marea majoritate a locuitorilor comunei.

Am făcut școala elementară de 7 clase în Sâncel. În legătură cu această perioadă am păstrat în memorie multe amintiri, dar sunt prea personale pentru a fi de interes. Totuși, prezint trei care ilustrează pe deplin ceva din perioada în care am făcut școala la Sâncel.

În anul în care am început clasa I, în 1953, a murit Stalin. Când eram prin clasa a III-a, a avut loc în curtea școlii procesul public al unui om din comună, care a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru că nu și-a dat cotele la stat. În clasa a V-a, profesorul de limba română, un om deosebit, brusc, într-o zi, nu a mai venit la școală; se spunea că a fost arestat.

L-am văzut pe acest profesor, câțiva ani mai târziu, în Blaj, încărcând lăzi de marfă într-un camion. Acest om deosebit a fost reabilitat după 1989, a avut colaborări cu cercetători de la Universitatea din Cluj, cu care a elaborat o lucrare pentru care au primit premiul Academiei. Fotografia acestui om împreună cu explicațiile necesare referitoare la personalitatea lui sunt afișate la loc de cinste în sala festivă a liceului din Blaj.

Am urmat, în perioada 1960-1964, Liceul «Iacob Mureșianu» din Blaj. Gândindu-mă la anii de liceu, mi-a revenit în minte imaginea de ansamblu a profesorilor pe care i-am avut acolo, imagine care acum este învăluită într-o lumină caldă, idilică, plină de duioasă nostalgie, care îmi creează plăcute și emoționante aduceri aminte.
Între aceste amintiri se conturează mai pregnant imaginea profesorului de chimie, de la care am învățat câteva principii fundamentale care m-au ajutat să înțeleg, de la început, foarte clar bazele acestei discipline.

După terminarea liceului, m-am decis cu greu la ce facultate să dau examen. Oscilam între Facultatea de Geologie de la Institutul de Petrol și Gaze și cea de Chimie Industrială de la Politehnica din București. Până la urmă, am dat la Politehnică, la Chimie Industrială.

Era o facultate foarte grea. Am avut profesori, aș putea spune, giganți în ingineria chimică, cum a fost profesorul Costin C. Nenițescu, unul dintre cei mai mari chimiști ai noștri, cu doctorat la Politehnica din München. Am avut-o profesoară pe soția acestuia, Ecaterina Ciorănescu, specialistă în sinteze de medicamente, pe profesorul Emanoil Bratu, creator de școală pentru multe generații de ingineri chimiști și, ani la rând, decanul Facultății de Chimie Industrială, cu doctorat la Politehnica din Viena, precum și pe Ely Ruckenstein, conferențiar pe vremea studenției mele, care a emigrat în anii ’80 în SUA, unde a făcut o carieră strălucită, fiind profesor la Universitatea Buffalo și laureat al Medaliei Naționale pentru Știință, un fel de echivalent al Premiului Nobel acordat în SUA pentru inginerie.

La repartiție, am ales un institut de cercetări și studii hidrotehnice. De ce am ales un asemenea institut și nu unul de cercetări sau proiectări în domeniul chimiei? Pentru că la acest institut exista o secție care se ocupa de combaterea poluării apelor uzate industriale și urmau să se deruleze acolo proiecte internaționale prin Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – PNUD. Alegerea acestui institut, care avea acea secție de protecția mediului – o activitate de pionierat în acei ani –, a fost influențată și de sfatul unui profesor cu care, ulterior, am dat doctoratul și care mi-a spus la repartiție: „Domnule Ognean, petrolul se termină, gazele se termină, poluarea abia acum începe”. Era anul 1969. A fost foarte bine că am ales acest institut pentru că, într-adevăr, în anii următori a început să se plece la burse în străinătate, în țările Europei de Vest, dar și în SUA și Canada. Am plecat și eu la o bursă în Marea Britanie.

Și când eram pe val, cum se spune, a început o cădere brutală, întrucât o soră de-a mea s-a măritat cu un sas din Mediaș și au plecat în Germania. Pe lângă asta, am mai și divorțat și am devenit, în ochii partidului, un om în care nu mai puteai avea încredere. Divorțat, cu rude în străinătate, un dosar de cadre mai prost de atât nici că se putea.

Am avut noroc cu 1989, când totul s-a schimbat. Am devenit din nou o persoană frecventabilă, am promovat prin concurs la nou-înființatul Minister al Mediului, pe un post de inspector general. La puțină vreme după angajarea în minister, am fost trimis la Delft, în Olanda, pentru un curs de specializare de două luni. După ce m-am întors, întrucât mă descurcam cu ușurință în engleză, am fost transferat de la inspecție la serviciul de relații internaționale, unde m-am ocupat de convenții internaționale de mediu.

Pentru pregătirea conferințelor părților sunt stabilite din timp grupe de lucru formate din specialiști, care elaborează documentele ce urmează să fie dezbătute la aceste reuniuni internaționale la nivel foarte înalt. De-a lungul anilor, am fost nominalizat de foarte multe ori să fac parte din asemenea grupuri de lucru. Mai mult, am fost inclus și în delegațiile României care au participat la conferințe ale părților, unele delegații fiind conduse chiar de ministrul mediului de la acea dată. Ca urmare a acestei poziții, am fost în deplasări de serviciu în toată Europa, dar și în Africa – în Egipt, la Port Ghalib, în Kenya, la Nairobi, la Pretoria, în Africa de Sud –, în Asia, la Sarawak, în insula Borneo, în Malaezia, și la Bali, în Indonezia.

Pentru trei ani am fost reprezentantul României în Consiliul de Administrație al Agenției Europene pentru Produse Chimice – ECHA, de la Helsinki. Am avut și funcții administrative de conducere, fiind numit de vreo două ori director, o dată chiar director general. Peste 20 de ani, începând din 1977, am fost cadru didactic asociat la Facultatea de Chimie Industrială din București.

Am ieșit la pensie în 2011, la limită de vârstă, la 64 de ani. Am stat un an acasă și am fost reangajat în 2012, pentru aproape un an, consilier personal al ministrului mediului.

După pensionarea definitivă am început să scriu. Scrisesem și înainte două cărți tehnice: una publicată la Editura Academiei, scrisă în colaborare cu o colegă, și alta publicată la Editura Tehnică, scrisă cu un coleg. Am mai scris una, ca singur autor, privind Programe comunitare de mediu, publicată în cadrul unui proiect derulat de Institutul de Construcții. Pe lângă aceste cărți de specialitate în domeniul protecției mediului, am scris și o carte de fizică teoretică intitulată «Relația spațiu-timp și numărul de aur phi (φ)», apărută în Editura Lambert din Germania. Am scris și cărți care nu au subiecte tehnice: una cu amintiri din facultate, intitulată «50 de ani de la cei mai frumoși 5 ani», alta cu amintiri din timpul serviciului la Ministerul Mediului, intitulată: «Prin lume cu ordin de ministru», ambele publicate la Editura Printech. Am scris și o carte de ficțiune: «Fragmente de viață și clipe de extaz», apărută la Editura Contrafort. Am scris și câteva pagini cu amintiri din liceu, din care au apărut fragmente în revista Astra blăjeană.

Vin cu deosebită plăcere și cu multă emoție la Sâncel și la Blaj unde mă întâlnesc cu foștii colegi de liceu și de școală elementară, e drept din ce în ce mai puțini, mă plimb pe dealurile Sâncelului și mă gândesc cu nostalgie la traseul pe care l-am parcurs eu în viață”, a mărturisit Teo Ognean.

A consemnat Ioan MIHĂLȚAN

Explicație foto Teo Ognean 2: Împreună cu nepoții

Explicație foto Teo Ognean 3: Anii studenției, Politehnica bucureșteană (1965-1969)

Explicație foto Teo Ognean 4: Colectivul de cercetare de la Institut

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News