FOTO| Povestea de viață impresionantă a unei femei din Alba: La cei peste 100 de ani, deapănă amintiri cu o minte ageră și memorie sclipitoare

Povestea de viață impresionantă a unei femei din Alba: La cei peste 100 de ani, deapănă amintiri cu o minte ageră și memorie sclipitoare. Ana Chiorean, un Tezaur Viu al Blajului!

Sub poalele Dealului Iancului din Blaj, la capătul străzii Viilor, într-o căsuță modestă, am găsit-o pe mătușa Ana Chiorean, trăitoare la peste 100 de ani, născută la 17 octombrie 1922, cu o minte încă ageră și memorie sclipitoare, depănând amintiri cu o acuratețe și exactitate de ceasornic. Născută Botezan, în satul Sânbenedic, comuna Fărău, din părinții Vasile și Maria, agricultori, a avut încă o soră și un frate, ajuns colonel de frunte în Armata a IV-a Transilvania, la logistică militară, la Cluj.

A urmat 5 clase primare în sat, iar apoi, fiind cea mai mare dintre frați, a fost nevoită să-și crească frații mai mici și să lucreze începând din fragedă copilărie la muncile câmpului, ocupându-se de păscutul animalelor (oi, vaci, boi…) pe Calea Fânațelor, După Jii sau Prin Fețe. Dar nici jocurile copilăriei din sat nu i-au fost străine: pocnitoarea din tină (pipiștoale) sau jocul cu cotca/mingea („De-a lungul”, „Ogoiul”/oina de azi, „V-ați ascunselea” etc.). Aveau o gospodărie destul de înstărită, moșul lor având albine, care erau crescute în coșniță (10 stupi), mierea fiind o delicatesă, folosită la ceaiuri, iar din ceara de fagure se făceau lumânări.

După câțiva ani, a învățat să țeasă la războiul de țesut, realizând merindare, desagi, covoare-n dejte, năvădite cu modele florale, geometrice, cu cipcă la partea de jos, vopsite în culori vii (roșu, galben, cărmăziu/roșu închis, cafeniu), fețe de pernă înflorate și chiar piese din costume populare (poale, ie, crătință, cheptar cu balșon – pentru femei și pantaloni din pânză, ițari din pănură și chimeșă pentru bărbați). În timpul războiului, a fost nevoită să facă o muncă istovitoare în lucrul câmpului: dus gunoi cu carul, arat, semănat, secerat, dar toate au împlinit-o și înzdrăvenit-o.

La jocul satului și în șezătoare l-a cunoscut și-a fost pețită de Ștefan Chiorean/Fănică, iar în scurt timp s-au căsătorit, în anul 1942, el având 21 de ani, iar ea 19. Cununia a fost pe 24 ianuarie, nunta în 25 ianuarie, iar pe 23 februarie, Fănică a fost încorporat în armată. Vai! Ce soartă amară a avut, odată cu el plecând la oaste încă 20 de tineri ai satului, care au luat calea pădurii către gara Sânmiclăuș, Blaj și apoi garnizoana Alba Iulia. Plânsete, jale mare în sat după cei plecați, dintre care s-au mai întors acasă doar 4, după sfârșitul războiului, în 1945, printre care și Fănică, dar cu o boală grea (sinuzită), accentuată când au fost încercuiți în Crimeea.

Atunci, în anul 1942, a început odiseea războiului, ca un scenariu de film. A fost încorporat în februarie 1942 la Regimentul 7 Pioneri Alba Iulia, a mers către Deva și apoi la Lipova pentru instrucție de bază, iar în septembrie a urmat plecarea spre front către Stalingrad (a trecut prin Gara Blaj, fiind o revedere de 1 minut, având timp doar pentru o îmbrățișare). La Stalingrad (unde s-a îmbolnăvit de sinuzită) s-a rupt frontul și fiecare a fugit care încotro, fiind urmăriți de soldații armatei ruse. Unii dintre ei s-au ascuns, însă rușii, folosindu-se de tancuri, i-au somat să se predea și i-au pus la zid, mulți dintre ei ajungând în fața puștii, fiind împușcați și apoi zdrobiți cu tancul. Norocul lui Fănică a fost că s-a evacuat cu o basculă nemțească până la un pod, unde a fost verificat, însă a fost lăsat să plece. După ce a rătăcit un timp, cu chiu cu vai a ajuns acasă la Sânbenedic, la soția Ana, care-l aștepta cu drag de la oaste, în primăvara anului 1943, rămânând în concediu o lună.

S-a reîntors la unitate la Lipova, iar pe 5 mai 1943 a fost îmbarcat cu nemții spre Caucaz, unde au fost încercuiți în Crimeea. Luat prizonier, fiind deja bolnav, a fost internat în spital la Sevastopol, urmând aici tratamente medicale speciale. Aici a fost învoit să meargă acasă, pentru ca apoi, la Odesa, să primească ordin de evacuare către România, scăpând astfel din iadul rusesc al războiului. A mers și pe jos, și cu trenul, ajungând la începutul anului 1944 la Băneasa, București. A fost internat apoi la Spitalul Militar din Timișoara, timp de 6 săptămâni, tratat și vindecat. A revenit acasă în permisie/concediu la 11 mai 1944, la draga lui soție Ana, timp de o lună, perioadă în care ea a rămas însărcinată cu fata cea mare, Maria (n. 1945).

În septembrie 1944 a fost din nou concentrat, de data aceasta dus către Serbia, ajungând ulterior în Munții Tatra din Cehoslovacia, la întoarcerea armelor către nemți, acum fiind aliați cu rușii. Avea sarcina militară de agent de legătură, luptând pentru asigurarea mesajelor între liniile războiului (în caz de pericol, cu ordin precis de-a distruge secretele militare, prin ruperea și înghițirea hărților). Într-o zi, fiind în misiune, în zona lui a căzut un avion în mlaștină, iar din avion a ieșit un soldat rănit care a încercat să-l împuște, dar Fănică a ripostat și l-a ucis. Altă dată, tot în misiune, a fost solicitat de armata rusă să demineze un câmp de mine germane în Cehia, făcând astfel o breșă în linia frontului, fapt pentru care a fost decorat cu Medalia „Bărbăție și Credință”, primind și pensie de veteran de război.

După eliberarea din 9 mai 1945, în urma armistițiului de pace dintre beligeranți, a urmat încă o concentrare în toamna anului 1946 tocmai la Craiova, la un lagăr de prizonieri nemți, unde a fost paznic. Aici i s-a agravat sinuzita, din cauza condițiilor vitrege (frig năprasnic și umezeală mare), iar întors acasă, în anul 1947, la Târnăveni, a fost declarat inapt militar, încheindu-se astfel calvarul războiului pentru el. Oare câți români ca el au trecut prin focurile războiului, prin teamă și suferință?

Odată revenit acasă, în civilie, la familie, la Ana sa, răbdătoare și descurcăreață, în satul Sânbenedic, a trecut la muncile câmpului, la plug și creșterea animalelor. Pe lângă Maria, fata cea mare, au mai avut încă 3 copii: Ana – 1948, Elena – 1951 și un fecior, Nicolae – 1953.

Din cauza instalării „Colectivului” (1962) la sate, de care țăranul fugea cât de tare putea, a fost nevoit să ia calea Blajului, pe strada Viilor, unde și-a construit o casă modestă, crescându-și aici copiii. S-a angajat la IAS Blaj ca muncitor la magazie, la încărcat și descărcat produse animaliere și cerealiere, iar nevasta sa era casnică, ocupându-se de creșterea copiilor, având și 5 nepoți și 6 strănepoți.

În 1977, Fănică s-a îmbolnăvit de cancer la gât (fuma de la 9 ani), dar fiind un om puternic, vânjos, a mai trăit câțiva ani buni. La 20 iunie 1999 și-a dat obștescul sfârșit în casa lor cea veche.

În această perioadă, Ana Chiorean a lucrat 8 ani (1983-1991) la Dispensarul Medical CFR din Gara Blaj și la Stația Meteo Blaj, dar și la GOSTAT, la ferma de portaltoi, viță americană, toate în apropierea casei sale, urcând doar Dealul Crucii lu’ Iancu. Ana ne spune că a fost o femeie gingașă la mâncare și că nu a mâncat niciodată ce nu i-a plăcut. A fost propriul ei medic, știind cum să se întrețină și fiind stăpână pe viața sa. Munca pentru ea a fost sfântă, de la treburile cele mai istovitoare, lucrul la pământ, până la cele casnice. A fost bolnavă o singură dată, fiind internată în spital cu pietre la rinichi și tratată cu profesionalism de renumitul medic blăjean Mircea Frențiu. Cu mai mulți ani în urmă, medicul Pop a constatat că are tensiunea mică și i-a recomandat câte o cafea (cafei, vorba ei) dulce, pe care o bea și în ziua de azi.

Memoria ei bună și-o datorează bunului Dumnezeu, dar și cititului intens, mai ales cărți istorice. Chiar dacă nu mai vede azi aproape deoc, îi place să asculte la TV documentare științifice, cele medicale mai ales, evenimente politice și slujbele religioase.

Pentru tinerii de azi are mai multe sfaturi: să trăiască în pace, să fie unitate între popoare și oameni, nu dușmănie; să aibă credință, să se apropie de biserică și de Dumnezeu; să își prețuiască sănătatea și să ducă o viață cumpătată în toate, alimentație, muncă, odihnă, ferindu-se astfel de boli.

A rămas singură în casa lor, ducându-i dorul lui Fănică (cu care a trăit 61 de ani), dar s-a apropiat mai mult de bunul Dumnezeu, rugându-se mereu pentru sufletul său.

Toate acestea mi-au fost relatate cu lux de amănunte de venerabila mătușă Ana Chiorean, într-o frumoasă zi de septembrie, aproape la 101 ani, fiind înconjurată de 2 dintre copiii săi, Elena și Niculae, care zilnic o vizitează și o sprijină, ca pe o soră mai mică!

Anul trecut, în 2022, la 100 de ani de viață, a fost vizitată de primarul Blajului, Gheorghe Valentin Rotar, și de părintele protopop Ovidiu Nicolae Pop, duhovnicul ei, parohul Bisericii Ortodoxe „Casa Domnului”, care au felicitat-o, i-au oferit flori și un imens tort, alături de urări de sănătate și zile luminoase.

Am lăsat-o pe venerabila Ana Chiorean la căsuța ei de pe Viilor, cu dorul amintirilor, vorba cântecului: „trec zilele, trec și mie după lume-mi pare rău!”, ca într-o carte de povești.

Ioan MIHĂLȚAN

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI