VIDEO | Înmormântarea Fărșangului 2025, la Rîmetea. Obiceiul popular, vechi de mai bine de 300 de ani: Localnicii „îngroapă“ iarna şi se pregătesc de postul Paștelui și pentru un nou an agrar

Înmormântarea Fărșangului 2025, la Rîmetea. Obiceiul popular, vechi de mai bine de 300 de ani: Localnicii „îngroapă“ iarna şi se pregătesc de postul Paștelui și pentru un nou an agrar

Comuna Rîmetea a fost, sâmbătă, 1 martie 2025, scena unei tradiții vechi de peste 300 de ani, ”Înmormântarea Fărșangului”. În fiecare an, la Rîmetea, localnicii şi participanţii „îngroapă“ iarna şi se pregătesc de postul Paștelui și pentru un nou an agrar. Este vorba despre un obicei popular maghiar, vechi de mai bine de 300 de ani.

Totul începe în clipele când feciorii satului se strâng laolaltă, costumaţi în haiduci şi straie populare. E momentul în care pornesc la colindat pe la fetele de măritat, în casele cărora cântă şi se prind la joc, pe un ritm alert şi colectiv, asemănător Buţii din Ţara Secaşelor. De fapt, la cât e de spectaculos şi antrenant, străvechiul obicei al Înmormântării Fărşangului aduce mai mult a alai de nuntă, cu tot tacâmul de muzicanţi, preot, cantor, mire şi mireasă.

Citește și: „Alimoria”, „Fărşangul”, „Hodaiţele” sau „Sâlitul”, obiceiuri străvechi în satele din Alba de lăsatul Postului Paştelui

Cu toţii sunt urmaţi de alţi tineri, perechi, îmbrăcaţi şi ei în porturi ţărăneşti, cu măşti pe feţe. După alai urmează faimoasa căruţă, trasă de măgăruş, cărând sicriul în care iarna e închisă, în mod simbolic. Pe urmă vin două „fete bătrâne”, trâgând o rădăcină de copac, semn al sterilităţii. Cât despre măştile purtate, groteşti, ele sunt de toate soiurile: ba draci şi peţitori, ba clovni, fete de țigani şi cerşetori.

În fine, procesiunea devine din ce în ce mai hazlie şi zgomotoasă, de unde şi teatralitatea anumitor gesturi libere, violente, exagerate. Satul se adună apoi la izvor (faimosul „vaior” din Rimetea), unde fiecare pomeneşte necazurile şi bucuriile anului ce tocmai se încheie; de asemenea, sicriul va fi sfărâmat cu bâtele, în apa izvorului, în mod repetat. E un act satiric iar însemnătatea lui constă în alungarea anotimpului întunecos al iernii şi, odată cu el, a necurăţiei.

Atraşi ca de un magnet, turişti din ţară, dar şi din străinătate vin an de an la Rimetea să vadă şi să fie aproape de obşte în momentul în care se termină periplul tinerilor pe la casele fetelor de măritat. Haiduci, preoţi, bocitoare, draci, clovni, dar şi mirese sau simpli ţărani, în pitoreşti costume populare, străbat uliţele satului pentru a încălca orice regulă, pentru a arăta cu degetul şi a satiriza tot ceea ce un an de zile nu au putut. Obiceiul ce este păstrat cu sfinţenie de către comunitatea de maghiari din comuna Rîmetea seamănă mai degrabă cu un alai de nuntă întâlnit în oricare sat din Transilvania.

De fapt, totul este o ironie la adresa sătenilor care în anul precedent au fost leneşi, la adresa fetelor ce riscă să rămână bătrâne, a feciorilor care au cam luat-o pe băutură, dar şi a altora care au uitat regulile bunelor maniere stabilite în obşte de ani sau de sute de ani. Hidoşi sau nu, veseli sau aparent trişti, mascaţii alaiului ce însoţeşte „cortegiul funerar” au avut grijă să însemne, în special, fetele tinere sau pe cei care au probleme de sănătate, sociale sau de altă natură, pentru a alunga Răul şi duhurile rele, în aşteptarea sărbătoririi Învierii Domnului Isus Hristos.

Tradiţia spune că, cu şase săptămâni înainte de Paşte, în prima zi, în duminica în care se naşte păpuşa Nichita (sau Johann, la nemţi), tinerii din sate costumaţi cu măşti cât mai hazlii, umblă pe la casele oamenilor, pentru a strânge bani sau diferite produse. Cei care nu dau curs acestui obicei primesc ,,răzbunarea” lor, un fel de defăimare a gospodarilor. Păpuşa, care reprezintă răul adunat pe parcursul întregului an, se îmbolnăveşte a doua zi şi merge din nou pe la casele oamenilor.

Procesiunile se încheie în a treia zi, cu protagoniştii costumaţi în preoţi şi cu candele în mâini. La miezul nopţii se dă foc Nichitei, după care se îngroapă, cu nădejdea că răul, şi din sat şi din oameni, a fost distrus. Participanţii îşi dau masca jos, iar sărbătoarea se încheie cu un mare bal. Se spune că cine ia parte o dată la această ceremonie este bine să nu lipsească nici în următorii şapte ani.

Originile fărşangului merg până în antichitate, tradiţia fiind îmbrăcată apoi în haine creştineşti. Obiceiul fărşangului a fost menţionat prima data în manuscrise din secolul al XIV-lea. Maghiarii au preluat probabil obiceiul de la germani, ulterior combinându-l cu obiceiuri slave şi balcanice. Măştile, glumele, farsele şi faptul că spectatorul e în acelaşi timp şi participant, reprezintă numitorul comun în toate obiceiurile de fărşang.

Petrecerea începe cu marşul flăcăilor, care alungă iarna cu un bici. După ei, un măgar trage o căruţă pe care este aşezat sicriul lui Dome, păpuşa care simbolizează anul care a trecut. La sfârşitul marşului, după poemul recitat de către flăcăi, în care sunt enumerate realizările şi nerealizarile anului precedent, băieţii sparg sicriul lui Dome. Cei care nu au măşti sunt pictaţi pe faţă cu funingine de copiii satului.

Sărbătoarea se încheie cu Balul Fărşangului, ultima petrecere înaintea începerii Postului Paştelui. Obiceiul a fost preluat de comunitatea maghiară din Rimetea de la saşii ardeleni care locuiau odinioară în satele învecinate.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI