Fragii de pădure – fructe delicioase şi frunze de leac

Perioada de vară a adus o mulţime de bucurii: soare, vacanţă şi… fructe roşii. Pe la margine de păduri şi prin poieni, sub rămuriş de grădini se împlinesc şi se coc frăguţele.

Delicate, parfumate şi rubinii, seamănă cu nişte comori ascunse prin frunze. Într-adevăr! Puţine fructe au fost dăruite de Dumnezeu cu atâta savoare şi frumuseţe, dar şi cu putere de-a vindeca. Toată forţa incendiară a soarelui s-a adunat în boabele roşii, făcându-le să explodeze de miraculoase energii. Păcat să nu acceptăm ofrandă pe care natura ne-o pune la îndemână, dovedindu-ne încă o dată nemărginirea puterilor ei.

Cartea de vizită

Fragul de pădure este o plantă perenă ce aparţine de familia rozaceelor. Prezintă un rizom şi stoloni. Înălţimea fragului este redusă, maximum 20 cm. Tulpina este dreaptă, subţire şi firavă, iar frunzele îi sunt, întotdeauna, trifoliate. Fragul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile sunt mici, albe, seamănă cu cele ale maceşului, plăcut mirositoare. Fructele, comestibile, sunt conice, şi au, de obicei, culoarea roşie. Fragul creşte prin fâneţe, pe pajişti, prin poieni, la marginea pădurilor, în tufărişuri, fiind răspândit din zonele joase şi până în zonele montane. Fructele conțin mucilagii, pectine, glucide, vitaminele A, B1, B2, PP și C, acid salicilic, antocianidina, protide, lipide, acizi organici, săruri minerale de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier și fosfor. Frunzele conțin taninuri elagice, fragarol, cvercetol, cvercitrina, citrol, săruri minerale, ulei volatil, zaharuri, vitamina C, acizi organici (citric, malic).

Virtuţile lor de medicament sunt cunoscute încă din Antichitate, când erau recomandate de medicii romani ca reintineritoare şi purificatoare. Felcerii din Evul Mediu i-au folosit la rândul lor pentru despovărarea organismului de toxine, pentru împiedicarea formării şi pentru eliminarea pietrelor la bilă şi la rinichi, precum şi contra reumatismului şi gutei. O binemeritată faimă au câştigat-o atunci când marele botanist şi savant suedez Carl Linné (cel care a introdus pentru prima dată denumirile latine ale plantelor) s-a vindecat de o gută rebelă, printr-o simplă cură de fragi. În zilele noastre, fragii au ajuns în Europa o raritate în flora spontană, din cauza uniformizării pădurilor, care le-a stricat mediul de viaţă, precum şi din cauza folosirii iraţionale a substanţelor chimice. Din fericire, în ţara noastră marginile de pădure şi poienile sunt pline de fragi. Destul de greu de cules, ceea ce-i face şi mai preţioşi, cu un gust şi o aromă care întrec cel mai elaborat produs de cofetărie, ei constituie un adevărat remediu în tratamentele naturiste.

Modul de administrare

*Cura cu fragi. Se consumă 150-300 g de fragi pe stomacul gol, la 4 ore distanţă de mesele de peste zi (combinate cu alte alimente, staţionează şi fermentează în intestin). Cea mai mare cantitate este bine să fie ingerată dimineaţa, ca mic dejun, când efectul de dezintoxicare este cel mai puternic. Cura cu fragi durează 7-10 zile, timp în care consumul de carne, prăjeli şi alimente cu aditivi sintetici va fi redus la maximum, pentru că efectul lor tămăduitor să nu fie perturbat. De obicei, se consumă simpli, fără nici un fel de adaos. În mod excepţional, vor fi asociaţi cu puţină miere de albine, pentru a le mări efectul laxativ, în tratamentul constipaţiei şi a bolilor asociate acesteia. Prin adăugarea de zahăr, frişcă etc. se anulează efectul de regulator metabolic al fragilor.

*Sucul de fragi. Se prepară foarte simplu: se spală foarte bine fructele şi se zdrobesc cu o furculiţă, până devin ca o pastă, care se pune într-un tifon curat şi se stoarce cu mâna. Se va obţine un suc roşiatic şi foarte parfumat, cu efecte terapeutice excepţionale; restul de fruct care rămâne după stoarcere poate fi folosit la dulceaţă, prăjituri ori îngheţată. Sucul de fragi se administrează intern, înainte de masă cu un sfert de oră, pe stomacul gol – un pahar la adulţi şi jumătate de pahar la copii. Extern, acest suc se foloseşte în scopuri cosmetice, aşa cum vom vedea puţin mai târziu.

*Ceaiul de fragi. Se culeg fragii cu tot cu frunze şi se pun la uscat, foarte răsfiraţi, într-un loc călduros şi cu foarte multă lumină (altfel fructele se strică). Se pot usca şi separat, fructele la soare şi frunzele la umbră, după care se combină în proporţii egale. Ceaiul se obţine prin opărirea, vreme de 20 de minute, a unei linguriţe de fructe şi frunze cu o cană de apă clocotită, urmată de filtrare. Se administrează 2-3 căni pe zi.

*Infuzia din frunze de fragi. O cană de infuzie se prepară dintr-o linguriţă de frunze uscate şi dintr-o cană de apă fierbinte. Ceaiul preparat din frunze de frăguţe este indicat în afecţiunile gastrointestinale, hepatice şi renale. Se beau câte două-trei căni pe zi, cel puţin 20 de zile.

Câteva recomandări terapeutice

*Pentru mărirea rezistenţei la căldură şi reducerea tensiunii arteriale. O cură de 7 zile cu fragi este excelentă pentru adaptarea organismului la condiţiile de vară. Are efect răcoritor, scade tensiunea arterială, tonifică sistemul nervos, combătând moleşeala şi astenia, cu care multe persoane se confruntă în perioadele caniculare.

*În bolile de ficat (hepatită, hepatită cronică, ciroză). Se bea suc de fragi, 3 pahare pe zi, pe stomacul gol. Sucul de fragi stimulează activitatea ficatului şi îl drenează, favorizează regenerarea celulei hepatice.

*Diabetul, guta, valorile crescute ale colesterolului, ateroscleroză. Aceste afecţiuni sunt prevenite şi considerabil ameliorate de curele îndelungate de fragi – minimun 12 zile. Asociate şi cu un regim alimentar preponderent crudivor, efectul curei este remarcabil în aceste afecţiuni.

*Reumatismul. Se face o cură de fragi de 12 zile, perioadă în care pe cât posibil se vor face şi băi solare, expunând zonele afectate, vreme de o oră pe zi, la acţiunea binefăcătoare a soarelui. În reumatismul cronic şi reumatismul degenerativ, cura cu fragi are efecte foarte puternice, catalizând şi efectul vindecător al altor remedii (cura internă cu plante depurative, aplicarea externă de plante antireumatice şi de argilă etc.).

*Bolile de piele. În măsura în care nu aveţi reacţie alergică la acest fruct, cura cu el se dovedeşte un leac excepţional în acnee, dermatoze infecţioase şi alergice şi chiar psoriazis, unde declanşează şi catalizează procesele de vindecare. Secretul tratamentului este efectul detoxifiant puternic – cura cu fragi mobilizează toxinele din ţesuturi şi ajută la eliminarea lor pe cele trei căi: diureză, transpiraţie şi fecale.

*Tulburările de tranzit intestinal. Se consumă câte 150-200 g de fragi înainte de fiecare masă. Contra constipaţiei cronice se asociază fragii cu miere de salcâm şi, chiar înainte de a trece la masa propriu-zisă, la jumătate de oră de la consumarea fragilor, se va bea un pahar cu apă de izvor sau apă plată.

*Oxiurile. Se consumă 500 g de fragi dimineaţa la ora 7:00, după care nu se mănâncă nimic până la ora 12:00. Se repetă tratamentul vreme de 10 zile.

Atenţie la reacţia alergică – fragii sunt foarte puternici ca remediu, la graniţa dintre aliment şi plantă medicinală, dar la persoanele sensibile pot da reacţii alergice puternice. De vină sunt acele mici punctişoare gălbui de pe fruct, care nu sunt altceva decât seminţele plantei şi care au un mare potenţial terapeutic, dar sunt şi alergeni foarte mari. Consumaţi, aşadar, întâi cantităţi reduse de fragi – câteva linguriţe în prima zi – şi continuaţi doar dacă vedeţi că nu apar probleme digestive, dermatologice, respiratorii etc.

Frumuseţe
*Prevenirea apariţiei ridurilor şi combaterea lor. Din fragii zdrobiţi se alcătuieşte o mască, care se întinde pe faţă seara şi se lasă minimum două ore. Este un adevărat elixir care previne formarea ridurilor, dă prospeţime şi strălucire tenului. Face adevărate minuni chiar şi în cazul persoanelor care nativ au un ten mai lipsit de strălucire, cu aspect bătrânicios.

*Loţiune de curăţare a tenului din suc de fragi. Se amestecă 3 linguri de suc de fragi obţinut prin stoarcere prin tifon, 2 albuşuri de ou bătute spumă, 10 linguri de tinctură de smirnă, 20 picături de apă de trandafir (modul de obţinere a fost prezentat într-un număr anterior al revistei). Se aplică pe faţă cu un tampon de vată. Se spală peste o oră cu apă în care s-a dizolvat bicarbonat (2 linguriţe la litru de apă).

Alunele de pădure îmbunătăţesc performanţa intelectuală

În nemărginita ei bunătate pentru toate făpturile vii, mama natură are grijă şi de bietele vieţuitoare ale pădurii, pe care iarna le ameninţă cu foamete şi îngheţ.

Exact acum, când oamenii strâng ultima recoltă din grădini şi livezi, pregătindu-se să o depoziteze în hambare, arborii din păduri îşi scutură singuri roadele, spre bucuria sălbăticiunilor. Alunele se găsesc din abundenţă în lunile octombrie şi noiembrie, prin lizierele şi luminişurile atinse de aripa toamnei. Şi, cum în marea farmacie a naturii darurile de hrană sunt şi daruri de sănătate, fructele pădurii reprezintă, şi ele, leacuri adesea miraculoase, pe care toamna ni le aduce în dar.

Cartea de vizită

Alunul de pădure (Corylus avellana) este foarte răspândit în zonele de deal, colinare şi montane, fiind o specie pretenţioasă la lumină. Creşte la marginea pădurilor, în lumini­şuri. Arbust de până la 5 m înălţime, cu tulpini drepte, ramificate de la ba­ză, alunul are o coroană cu deschi­dere largă, care cuprinde lumina ca un potir. În zilele senine, ramurile şi frunzele lui sunt poleite cu soare şi strălu­cesc, decorând feeric pădu­rea. Toamna târziu, după căderea frun­zelor, pe ramurile alunului apar mâţişori gingaşi şi cafenii, care puşi acasă în glas­tre, răspândesc aromă sălbatică, de pădure. Fruc­­tul alunului, aluna, este acoperit de o coajă sub­ţire, dar tare, care la maturitate are culoarea brun-ro­şietică. Din tulpinile tufei de alun se obţin araci de foarte bună calitate, rezistenţi la putrezire, care se folosesc în grădină.

Compoziţia chimică

La fel ca şi miezul de nucă, aluna este bogată în proteine, acizi graşi esenţiali (acidul lino­lenic = omega 3 şi acidul linoleic = omega 6) şi cantităţi mici de glucide, care o transformă într-un aliment pentru dieta diferitelor afecţiuni. De asemenea, în alune se găsesc vitamine hidrosolubile (vitaminele din complexul B, vitamina C, vitamina P), vita­mine liposolubile (vitaminele A, E şi F), nume­roa­se săruri minerale (macro, oligo sau micro­ele­men­te). Frunzele şi scoarţa conţin tanin, acid cafeic, acid clorogenic, fla­vonoide, diferiţi polifenoli.

Recoltare şi uscare

De la alunul de pădure se folosesc fructele (Fruc­tus coryli), frunzele (Folium coryli) şi scoarţa (Cortex coryli). Recoltarea se face toamna, când alunele ajung la maturitate deplină. Se pun la uscat câteva zile şi se decojesc doar înainte de folosire. Păstrate de­co­jite, încep să râncezească, pentru că au un conţinut mare în ulei. Se folosesc ca atare sau uşor coapte. Pen­­tru a păstra nealterate principiile active, tempe­ra­tura de coacere nu trebuie să depăşească 150 de grade.

Scoarţa se recoltează primăvara, odată cu înce­putul ciclului vegetativ, când se activează circulaţia sevei. În această perioadă, ea se desprinde uşor de pe ramurile şi tulpinile de 2-3 ani. Se taie sub formă de fâşii lungi de 5-10 cm şi se pun la uscat, fragmentându-se groscior, înainte de utilizare.

Frunzele au perioada optimă de recoltare în lu­nile iunie-iulie, când sunt încă tinere. Usca­rea se face pe cale naturală, la umbră, în strat subţire, în poduri, verande, balcoane sau şoproane bine aerisite.

Preparate farmaceutice din alun

*Infuzia. 1 lingură de frun­ze de alun us­cate şi mărunţite gros­cior se opăresc cu 250 ml apă fiartă. Se lasă la infuzat timp de 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust cu miere.

*Decoctul. 1 lin­gură de scoarţă de alun uscată şi mărunţită groscior se fierbe la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emai­lat. Se va avea în vedere să se com­pleteze la final apa evaporată. Se filtrează lichidul fierbinte prin tifon sau vată medicinală, care se va umec­ta cu puţină apă. Se îndulceşte, ca şi infuzia, cu miere.

*Tinctura. 2 lin­guri de frunze sau scoarţă de alun, uscate şi mărunţite gros­cior, se pun la mace­rat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de alte 6 zile, pentru o deplină lim­pezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, înde­păr­tându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabi­litate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe pe­rioada păstrării, se agită flaconul înainte de utili­zare.

*Vinul terapeutic. Peste 50 g (4 lin­guri) frunze sau scoarţă uscată şi mărun­ţită groscior se toarnă 1 litru de vin roşu, adus la fierbere. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După expirarea perioadei de macerare, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, şi se lasă la decantat alte 6 zile, separându-se partea lim­pede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin până la 1 litru. Se pune la păs­trat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de 1 an de zile, la tempera­tura camerei, dacă vinul folosit la preparare are con­centraţia al­cooli­că de cel puţin 11 grade. În ca­zul concentraţiei alcoolice a vinului mai mică de 11 grade, vinul medi­cinal se va păstra la frigider.

Datorită conţinutului în al­cool a tincturii şi a vi­nu­lui, nu se recomandă administrarea lor conducă­torilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool.

*Ulei terapeutic. Uleiul virgin de alune se ob­ţine mai greu în gos­podărie, de­oarece este nevoie de o presă de mână pentru obţinerea lui. Pu­tem, în schimb, să preparăm un ulei terapeutic folo­sind metoda prezentată mai jos. Obţinem în acest mod un preparat de bună calitate, bogat în acid linolenic. 4 linguri de alune de pădure (în lipsă, se pot folosi şi alunele de pământ nesărate) mă­cinate groscior se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui câteva minute, pe baie de aburi, pus în flacoane de sticlă. Se lasă apoi timp de 2 zile, după care se filtrează. Uleiul rezultat este un excelent emolient pentru piele, pe care o protejează de efectul nociv al detergenţilor, solvenţilor organici, poluan­ţilor din aer, reziduurilor chimice şi contactului cu alergeni de diferite origini.

Merișoarele – proprietăți • Miraculoasele afine roșii sau merișoare • Ceai de merișor •  Rețete cu merișoare.

Merişorul sau afinul roşu este un arbust stufos de 10-30 cm înălţime, care creşte la altitudini mari, în pajişti şi luminişuri. La noi în ţară se găseşte pe tot lanţul carpatic, dar mai mult în Munţii Apuseni. Locuitorii din zonele bogate în afine roşii îşi tratau încă din vechime o serie de boli, în special cele ale tractului urinar, consumând aceste fructe. Faptul a atras atenţia oamenilor de ştiinţă, care au iniţiat ample programe de cercetare asupra afinelor roşii. Supranumite „insulina verde”, afinele nu trebuie să lipsească din meniul zilnic al persoanelor cu diabet, deoarece au o concentraţie scăzută de zahăr, şi datorită  proprietăţilor sale ajută la scăderea nivelului de zahăr din sânge. Totodată, frunzele şi fructele de afin cresc acuitatea vizuală, au efecte antiseptic, antidiareic, astringent şi sunt un bun antibiotic.

Citește și:  Afinele – beneficii pentru sănătate • Totul despre afine – compoziția, boli care pot fi tratate, modul de păstrare și preparare

Afinele roşii, numite şi merişoare, sunt fructe cu două însuşiri benefice majore pentru sănătatea omului, şi anume:

1. previn infecţiile în organism;
2. protejează organismul de bolile cronice, în primul rând de cele cardiovasculare, prin cel mai mare conţinut de antioxidanţi dintre toate fructele comune.
Consumul de 250 ml suc de afine roşii pe zi, luat în 2-3 reprize, împiedică bacteriile patogene să se fixeze în organism, acţiunea durând circa 10 ore. Astfel, consumul de afine roşii, indiferent sub ce formă (fruct crud sau deshidratat, suc, sos etc.), este bine să se facă în mai multe reprize. Capacitatea afinelor roşii de a preveni aderarea bacteriilor patogene la nivelul diferitelor organe poate avea implicaţii foarte importante. Ajutând organismul să-şi menţină sănătatea, consumul de afine roşii scade numărul de infecţii şi prin aceasta reduce dozele de antibiotice, o problemă globală de sănătate.

Ceai din frunze de afin şi din fructe uscate

Ceaiul trebuie preparat atât din frunze de afin cât şi din fructe uscate. În cazul persoanelor cu diabet sau persoanelor obeze sunt indicate două căni de ceai în fiecare zi. Totodată, în cazul acestor persoane dar şi a celor care suferă de diaree este obligatoriu ca ceaiul să fie consumat neîndulcit.

Decoct

Acesta se obţine prin fierberea unei cantităţi egale de fructe şi frunze de afin. Decoctul are proprietăţi astringente şi antibiotice, astfel, poate fi folosit pentru ameliorarea afecţiunilor gastrointestinale (enterite şi diaree).
Extern, se recomandă sub formă de gargară în faringite, afte, stomatite şi comprese pentru hemoroizi şi eczeme.

Infuzia

Se obţine din 2 linguriţe de frunze uscate la o jumătate de litru de apă clocotită. Pot fi consumate mai multe căni de infuzie în fiecare zi, însă să nu se depăşească un litru pe zi. Afinul conţine şi nivele ridicate de vitamina A şi C care, în combinaţie cu pigmentul antocianină, îmbunătăţesc acuitatea vizuală, circulaţia sângelui la nivelul ochilor şi la nivelul sistemului nervos, şi pot preveni sau ajuta la tratarea unor boli de ochi precum retinita pigmentoasă, glaucomul, miopia etc.

Aceste efecte benefice sunt datorate antocianinelor, care ajută la protejarea ţesuturilor retinei împotriva radicalilor liberi.

Vitaminele şi nutrienţii din afine mai sunt eficiente şi împotriva oboselii ochilor sau a „orbirii pe timp de noapte”. Substanţele din afine protejează organismul împotriva infecţiilor şi au, în acelaşi timp, şi o acţiune anti-inflamatoare, luptând cu succes împotriva infecţiilor tractului urinar – precum cistita. Sucul de afine conţine substanţe – „antibiotic” numite proantocianidine care anihilează colibacilii, principalele bacterii care cauzează infecţiile urinare.

Proantocianidinele nu permit bacteriilor menţionate mai sus să modifice structura celulelor aflate pe mucoasa tractului urinar, ci le elimină din organism.