Viaţa conjugală a românilor din secolul al XIX-lea: Folclorul popular despre căsătoriile românilor. De ce se căsătoreau fetele de la 13 ani și cum erau pețite viitoarele mirese

Viaţa de cuplu a românilor din secolul al XIX-lea a devenit subiectul a numeroase mărturii, lăsate de străinii care au călătorit în ţinuturile noastre.

Modul de trai şi tradiţiile românilor din secolul al XIX-lea au fascinat nenumăraţi autori străini care în acele vremuri au explorat ţinuturile actuale ale României, mai puţin accesibile occidentalilor în lipsa căilor ferate şi a drumurilor practicabile. Printre obiceiurile neobişnuite remarcate la români în trecut se numărau cele legate de căsătorii. Iată câteva dintre mărturii despre acestea:

De ce românii erau nerăbdători să se căsătorească

„Fetele se mărită frecvent la 13 – 14 ani şi bărbaţii rareori mai târziu de 18 ani. Dacă un ţăran este întrebat de ce vrea să se căsătorească, spune adesea că vrea o femeie care să îl îngrijească şi să îl ţină curat”, scria John Paget, un britanic stabilit în Transilvania, la mijlocul secolului al XIX-lea, în volumul „Ungaria şi Transilvania”.

Cum erau peţite viitoarele soţii

„Atunci când părinţii tânărului îndrăgostit nu i-au desemnat încă o soţie, se duc să se înţeleagă cu părinţii aceleia pe care el o doreşte, le oferă cât pot în bani sau în lucruri pentru a o căpăta şi dupa ce s-a încheiat înţelegerea, trebuie să se facă nunta în două sau cel mult în patru săptămâni”, afirma călugărul italian Felice Caronni a călătorit în Ţările române la începutul secolului al XIX-lea.

Folclorul popular despre căsătoriile românilor

„Până la 20 de ani, un bărbat este însurat de părinţii săi, până la 25 se însoară singur, între 25 şi 40 de ani îl însoară babele, iar după 40 de ani, numai diavolul îl mai însoară. În schimb o femeie nemăritată este foarte greu de găsit între ţărani şi este o rara avis chiar şi la clasele superioare. Multe fete să mărită fără cea mai mică tragere de inimă, doar pentru a scăpa cât mai repede de statutul de fată bătrână, sacrificându-şi sufletul şi trupul pentru o prejudecată prostească şi nedreaptă”, scria Tereza Stratilescu, o autoare română stabilită în Londra la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Femeile deveneau mai libere după căsătorie

„Femeile nu-şi făceau apariţia în societate decât după ce s-au căsătorit. Abia măritate, adică libere, se lasă purtate, majoritatea, de aplecările lor rele, îşi împart graţiile. Fără dragoste pentru copiii lor, de obicei n-au nici un fel de afecţiune pentru soţii lor. De aceea divorţurile sunt obişnuite”, relata consulul francez Charles Lagau, la începutul secolului al XIX, despre femeile din Moldova.

Femeile, luate ca braţe de muncă

„Fiecare gospodar caută, pe cât se poate, să crească numărul braţelor de muncă în gospodăria sa. De aceea, una din grijile lui de căpetenie este să îi găsească o soţie fiului său, cât mai curând cu putinţă şi astfel să mai câştige dăuă braţe de muncă pentru gospodăria sa. Poate acest lucru împotriva naturii nu poate să rămână fără vreo înrâurire asupra populaţiei ţării, destul de redusă”, relata scriitorul ceh Siegrfried Kapper, în urma unei călătorii ţin Ţara Românească, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Românii nu ţineau la viaţa de familie

„Viaţa de familie, cel puţin în sensul în care o înţelegem noi, nu există la români. La ei există ceea ce am putea numi viaţă casnică, în sensul că ei trăiesc uneori acasă, dar aceasta din necesitate şi nu din dragoste pentru sângele propriu. Niciodată românii nu stau acasă pentru soţii sau pentru copii. Aceasta find o jertfă pe care nu se simt în stare să o facă. Ei consideră educaţia copiilor drept o treaba puţin importantă şi o lasă pe seama soţiei sau îi trimit pe aceştia, atunci când cresc, la pension, la Bucureşti, aceasta presupunând însă o stare materială bună pentru părinţi”, afirma ofiţerul rus Piotr Jadovski, care a ajuns în Transilvania şi Ţara Românească, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Cu zestrea la Târgul de fete

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”, scriind despre Târgul de fete de la Muntele Găina.

Sursa: adevarul.ro

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI