URA DE RASĂ ÎN ROMÂNIA EUROPEANĂ

O parte însemnată a presei româneşti înfierează şi pe bună dreptate, faptele cetăţeanului român de etnie maghiară Csibi Barna care spânzură în public sosia neînsufleţită a marelui patriot român Avram Iancu dar nu caută etiologia acestor răbufniri şovine care ar fi mai importante decât însăşi fapta.
Ura este întotdeauna o dovadă de inferioritate. De aceea uneori poţi urî un om care poate ţi-e simpatic dar în anumite clipe ţi-e superior şi-n discuţii şi-n acţiune şi-n profesie. Ura de rasă izvorăşte din acelaşi sentiment de inferioritate. Cele două popoare român şi maghiar nu se urăsc, se urăsc numai indivizi aparţinând celor două popoare. Cei mai slabi îi urăsc pe cei mai puternici, îi urăsc fiindcă sunt mai tari şi nu se lasă doborâţi niciodată. Dacă analizăm manifestările sufleteşti ale celor două popoare, român şi maghiar, vedem că la unguri înjurăturile la adresa românilor sunt foarte bădărane şi agresive: büdos oláh, besckoros oláh, vad oláh sau chiar simplu oláh. La români găsim epitete total nevinovate ca bozgor sau topor, injurii care nu au deloc violenţa celor ungureşti.
Noi, românii, nu-i urâm pe unguri fiincă avem sentimentul biruinţei justificat de istoria de 1000 de ani a celor două popoare vecine. Ungurii nu ne-au putut învinge nici deznaţionaliza, în ciuda atacurilor violente de-a lungul veacurilor pe care n-aş vrea să le amintesc pentru a stârni reacţii violente. Poporul român nu cunoaşte ura de rasă faţă de unguri pentru că în sufletul lui nu este nici o „primejdie maghiară” şi nu avem să revizuim nici un dictat sau nici o graniţă. Declaraţia premierului Viktor Orban prin gura ambasadorului maghiar este, după părerea mea, o revenire la sentimentele de ură faţă de români şi România. Cu toate că ambasadorul Ungariei spune că traducerea nu a fost corectă implicarea şi a lui Dumnezeu în actul de autonomie teritorială în inima României a ţinutului secuiesc mi se pare o gogomănie. Aceste declaraţii sunt date datorită faptului că societatea românească s-a împărţit în două şi vrem, nu vrem să recunoaştem, există un „adevărat război” româno-român în care mireasa numită UDMR joacă la „două capete”. Mi s-a părut greţoasă ploconeala şefilor de partide româneşti la congresul UDMR-ului care îmi amintesc de vremurile fanariote în care voievozii venetici cumpărau tronul cu o pungă de galbeni de la Înalta Poartă. Până când clasa politică nu se va deştepta şi nu va pune capăt acestui război fratricid româno-român atacurile se vor înteţi.
Noi, românii, nu urâm pe nimeni fiindcă suntem un popor care nu ne temem decât de Dumnezeu, suntem un popor indivizibil care are duritatea diamantului.
Dr. Mircea FRENŢIU
Medic primar chirurg

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI