Supradoză de picanterii lirice

Cu o pipă de culoarea stejarului, greu strunită de-o mustaţă în care lumini şi umbre îşi dispută priorităţile, cu ochii adânciţi ca un izvor ce leagă Moldova de Transilvania, umeziţi de neîntrecute legende din Ţara Neamţului şi „Poiana Teiului” (fostă comuna Galu în care s-a născut la 2 august 1959, satul Topoliceni) cu Bistriţa – fecioară stratificându-şi copilăria şi plecarea în lume, Mihai Pascaru, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie de la Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj Napoca, actualmente cadru didactic la Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia s-a aplecat asupra cuvântului meşteşugit din perioada studenţiei, apoi la cotidianele „Ardealul” şi „Unirea”, publicând în 1996 la Editura „Gallus”, volumul „Gânduri scăpate de sub control” şi „Piramida”, în 2010, unele dintre ele regrupându-se în noua sa carte „Grămadă ordonantă”, tipărită la Timişoara. Reinventariindu-le pentru a descoperi de ce am fost scăpaţi „de sub control” am ajuns la un alt fel de pumni de seminţe, care stau faţă în faţă, precum competitorii la meciurile de rugby, adică paginile ce vor să prindă poemul aruncat furtunos sau calm de frământatul suflet, cât mai sus, pentru a-l îmbrăţişa şi săruta, a-l coborî, apoi în inimă fereastră neîntreruptă deschisă spre lume, pentru a-l linişti, a-i vedea măruntaiele ca-n oglindă, desfăcându-l, la nevoie, în bucăţi. De aici şi această ARS POETICA de la început, „Poemul”, pe departe pârtie fermecătoare pentru orişice vârstă: „Niciodată poemul / nu stă liniştit / în stare de pace / desfăcut în bucăţi, / el mereu se reface. / În starea de pace poemele toate / se înmulţesc prin sciziparitate. / Niciodată poemul / nu stă liniştit / în starea de pace, / strâns în chinga ideii / el mereu se desface. / În starea de pace poemele toate / învaţă de mici să se poarte” (pag. 9). Întâlnirea cu cititorii este chiar brazda mirabilă ce-l „reface” mereu. Dar numai în pagină, aşadar poemul învaţă cum să se poarte deşi este obişnuit să „vorbească numai cu gura-nchisă”, autorul antenţionând „Nu deschideţi gura poemului / scos din felu-i de viaţă firesc / poemul vă muşcă turbat / Nu aţi văzut niciodată un ou de poeme muşcat?” Frumos gust amar-dulciu nichitian are acest poem pascarian! De la această avertizare urmează dezvoltarea poemului pe orizontală, mai ales ca natură vie, anotimpuri, secetă, ironie, iubire, părinţi, fericire, relativitate, intimităţi, hazard, divinitate dar şi povară, înviere, psalm, ţăran etc. adică toate ipostazele, culorile trimiterii lui în lume. Şi pe ce înaintează în pagină, pe aşa se încarcă de substanţă lirică, parcă încet, încet, subţiindu-se, adică dezbrăcându-se de haina de prisos de cuvinte şi trece în metaforă precum curcubeul după ploaie, în fântâni miraculoase, şi aşa se plimbă prin carte, aparent se transformă, suferă, ajunge să trăiască o criză putându-se confunda cu „Rufe murdare-ntinse la uscat / bordeluri, magazin de haine / Poeţii doar mai ies la agăţat / de taine”. Şi aceste taine nu-s altceva decât continuarea poemului în noi ca floare de leac, un fel de „Mare Roşie ce se varsă în Marea Moartă” şi invers şi sufletul ţi se umple de un buchet de flori, de-o albie de picanterii lirice în care înoată „poetul cu cămaşa scoasă / grăbit să prindă / şi să-nchidă / puii poemelor de vară”. Iată esenţa acestei grămezi: pregătirea noului poem. Mai fericit. Pe verticală înfloreşte aroma purificatoare a poeziei adevărate „furtuna” ei.
Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI