Spectatoare indignată, după concertul ”Pianul Călător” de la Alba Iulia: Am fost tristă și furioasă privind chipul obosit al unui mare artist pus la o nefirească încercare de a susține un recital în condiții indecente de public

Atunci când aleg să mă duc la un concert de muzică clasică sunt un spectator (și mă declar un iubitor,  profan aș zice, al muzicii clasice) care, în primul rând, a știut de ce și la ce fel de concert a ales să se ducă. Această permisivitate de a intra gratuit la un concert/spectacol îi face pe unii să-l desconsidere, sau să-l considere ca pe un eveniment la care dă bine să te duci… sau pun semnul egalității cu un eveniment la care mergem cu familia să ne distrăm.

Aseară am ales, așadar, cu bună știință, concertul lui Horia Mihail din proiectul „Pianul călător”, dar și cu strângere de inimă, rememorând supliciile la care a fost expus acest virtuoz al pianului de fiecare dată sau aproape de fiecare dată când a concertat la Alba Iulia. Supliciul s-a repetat, jena artistului și a spectatorului dornic să se bucure de minunata muzică și de interpretare, a fost uriașă. Ar fi trebuit să fie un regal, un Best of  în anul centenarului:

„Totul a început în 2011, pornind de la o poveste găsită în cărțile de istoria muzicii.

Ne gândeam atunci…

În fond, dacă s-a putut în 1864, atunci când Liszt străbătea Europa alături de pianul său și respectiv ce avea să devină România, de ce nu s-ar putea acum. (…)

Am ajuns în 2018, anul Centenarului României și a venit momentul unui binemeritat Best of, turneu în care Horia Mihail și prietenul său, Pianul Călător, ne invită să ascultăm sau să reascultăm…”, cum spunea inițiatoarea acestui proiect – Oltea Șerban-Pârâu.

Aseară  mi s-a reconfirmat incapacitatea unor concetățeni ai unei susținute capitale de a asculta (de reascultare nici nu mai încape vorbă).  Dacă nu e cu bani înseamnă din punctul de vedere al acestora că: intrăm când vrem, după 10, 20 de minute chiar, de la ora de începere a concertului, dacă mai avem și o plăsuță foșnitoare care ascunde în ea un anume obiect dorit e și mai bine, extraordinar este ca, întâmplător (poate un telefon, un mesaj de la prietenă, ne dă de știre că e un spectacol, ceva), să fim în apropiere și să putem intra, mai povestim și noi nițel cu ocazia asta, dar sublimă a fost prezența de spectatori-familie (recomand participarea 100% a familiei, adică și cu animalul de companie, dacă acesta există: cățel, pisică, șoricel, papagal…): părinți cu bebeluși, doi, trei copii, foșnitori și dornici de joacă, de mâncare, de… numai ei știu ce-și doreau de fapt. De telefoanele care sună nu pot a spune decât că fac parte din normalitate. Ar fi absurd să nu sune un telefon în timpul concertului.

Pe scenă – Artistul, căutând să ignore, căutând să atragă atenția discret și cu umor asupra nefirescului unor situații, căutând să-și păstreze concentrarea și calmul de care avea atâta nevoie.

Scriu din dorința de a trage un semnal de alarmă: ce se putea la 1864 de fapt nu se prea poate în 2018?! Adică respect, în primul rând, pentru cel de pe scenă, care se oferă tuturor celor care știu și vor să-l asculte. Sunt convinsă că orice artist adevărat preferă mai puțini spectatori, dar mai avizați sau mai cu respect pentru cultură.

Am fost tristă, indignată și furioasă privind chipul obosit al unui mare artist pus la o nefirească încercare de a susține un extraordinar recital de pian în condiții indecente de public. Rapsodia Română a transmis atâta durere.

Spectatorul care vrea și știe să asculte

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News