Spaime

Îmi amintesc de un episod din copilărie, de la mijlocul anilor ’80, când, într-o zi geroasă de iarnă, am ieşit cu bunica la plimbare să scăpăm de frigul din casă. La auzul criticilor mânioase şi dure ale bunicii la adresa „nemernicilor ăstora de comunişti” care tăiaseră gazul, i-am strâns instantaneu mâna îngheţată şi i-am şoptit ferm: „Lasă buni, lasă, nu mai spune! Că ne iau ăştia şi paltoanele!”
Sistemul reuşise pe atunci să insufle o teamă organică şi unui copil. În decembrie ’89, am urmărit revoluţia în direct cu sufletul la gură, plângând şi râzând în acelaşi timp, am jucat hora bucuriei, căci era evident pentru toată lumea, indiferent de vârstă, că se întâmpla ceva major, esenţial.
O vreme nu ne-a mai fost frică de nimic. Părinţii noştri parcă aveau aripi, iar noi, generaţia nouă pe atunci, eram aproape invidiaţi că, nemarcaţi de comunism, vom putea face orice. „Ce viaţă o să aveţi voi! Câte o să puteţi face!”, mi s-a spus adesea. Senzaţia de siguranţă şi speranţa s-au spulberat însă brutal şi mult prea curând, odată cu devastatoarele, cumplitele mineriade. Ianuarie, februarie ’90 şi, mai ales, 13-15 iunie ’90 au reanimat frica.
De atunci încoace ne e teamă constant, şi astăzi, parcă mai mult ca niciodată. Trăim permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului. Cei care nu se tem sunt calificaţi fie ca nesimţiţi, fie ca iresponsabili.
Ne e frică de criză, ne temem de elanul normativ al guvernului Boc şi de „reforma statului”, ne temem de ziua de mâine şi de anul care vine, ca să nu mai zic de 2012, ne e frică să vorbim, teamă că orice spunem, chiar în privat, poate fi afişat, publicat oricând şi denaturat prin scoatere din context. Ne temem de gripa porcină, de West Nile, de sistemul sanitar deficitar, de justiţia strâmbă, ne temem de PDL, dar şi de eventualitatea unei guvernări a opoziţiei, de eşec şi, în egală măsură de succes. E de speriat că 61% din români sunt nostalgici după comunism, după cum rezultă dintr-un sondaj recent, că 80% din cei 120 de studenţi clujeni din generaţia ’89-’90, sondaţi de mine săptămâna trecută, nu ştiu cine e Doina Cornea. Opoziţia se teme de Băsescu, PDL-iştii de iminenţa schimbării şi de răzbunarea viitoarei puteri.
Parte din spaimele noastre sunt alimentate artificial şi pervers de televiziuni în goana după rating, prin scenarii catastrofice, însoţite obligatoriu de un fond sonor apocaliptic. Parte sunt cât se poate de reale. Situaţia e nasoală. Legile se votează cu cvorum făcut din pixul lui Anastase, parlamentarii se unesc întru binele comun doar „din greşeală”, înregistrări private, fără nicio legătură cu dosarele în care apar, sunt dezvăluite fără nicio jenă publicului, tupeul nu mai are margini, iar pe de altă parte intelectuali ca Pleşu şi Liiceanu sunt supuşi unui atac furibund din partea oponenţilor lui Băsescu. La putere şi în opoziţie dictonul e acelaşi – „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”
Şi totuşi, oricare ar fi cauzele ei şi oricât de întemeiate ar fi acestea, frica ar trebui viu combătută, înlăturată, anihilată. Pentru că, atunci când devine fobie, frica paralizează, duce la imobilism, la inacţiune totală şi este expresia limpede a lipsei de credinţă, fiind chiar prin asta, nimicitoare, dezastruoasă. Fricoşi, suntem dezbinaţi, uşor de manipulat, slabi, pierduţi. Fără Dumnezeu. Iar de asta, într-adevăr ar trebui să ne fie frică!
Ioana Romana LAURENŢIU
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI