Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile, Grigorie şi Ioan

    Se proşterne condeiul cu smerenie şi nu cutează să încrusteze pe hârtie numele fără pereche ale celor trei sfinţi ierarhi răsăriteni, care au marcat cu lumina ştiinţei şi a cunoştinţei de Dumnezeu veacul IV al creştinismului Oriental. Nimeni, până la ei şi nici după ei, n-a depus o râvnă mai mistuitoare în desluşirea tainelor divine şi în aflarea celor mai netede căi ce călăuzesc inima şi mintea omului către împărăţia lui Dumnezeu. Ori lucrul acesta ni se pare cât se poate de normal, dacă reţinem faptul că în toată tinereţea şi în aproape toată viaţa lor, cei trei sfinţi n-au bătătorit decât drumul bisericii şi al şcolii şi n-au cercetat decât locuinţele săracilor, bolnavilor, orfanilor şi al văduvelor necăjite.
Vom ilustra mai departe câte o trăsătură caracteristică fiecăruia dintre ei. Sfântul Vasile, (329-379). Împotriva egoiştilor, care nu pot dezlega băierile zgârceniei, li se adresează cu următoarele cuvinte: ,,Cu cât e mai abundentă bogăţia ta, cu atât e mai deficientă dragostea ta”… De mult te-ai fi debarasat de bogăţie, dacă ai fi iubit pe aproapele. Dar acum banii tăi sunt legaţi de tine mai mult decât membrele trupului şi despărţirea de ei te întristează, aşa cum te întristează amputarea memebrelor celor mai folositoare”… Pe cei ce tremură de grija bunurilor trecătoare îi întâmpină cu următoarea reflecţie: ,,dacă ai fi îmbrăcat pe cel gol, dacă ai fi dat pâine celui flămând, dacă poarta ta s-ar fi deschis oricărui trecător, dacă ai fi devenit părinte al orfanilor”…, desigur n-ai mai fi avut grija bogăţiilor.
Opera de caritate socială a Sfântului Vasile a început în Cezareea, în anul 386, în timp de foamete. Deşi nu era încă episcop, i-a venit ideea de a aduna pe toţi înfometaţii la un loc şi să-i hrănească, atât din bunurile personale cât şi din bunurile celor avuţi. Astfel demarează o serie de predici în care pledează pentru ajutorarea celor lipsiţi şi biciuieşte fără cruţare în public, pe cei ce pretind preţuri exagerate pentru cereale în vremuri de mare criză alimentară îmbogăţindu-se rapid în detrimentul celor sărmani şi nenorociţi.
Sfântul Grigorie de Nazianz (330 – 380, la unii autori data morţii diferă). Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt ,,Cuvântări teologice” şi ,,Tratatul despre preoţie”, dar pe lângă profunda gândire teologică, Sfântul Grigorie mai avea o calitate care-l particulariza de ceilalţi membri ai Sfintei Troiţe de arhierei şi anume pe cea de poet.
Mai mult decât alţii, Sfântul Grigorie a fost mângâiat de aripa serafică a muzei poeziei şi s-a ,,cuminecat” din potirul cu ambrozie al semizeilor olimpieni (poeţilor), inspiraţi, care prin alura lor distinsă s-au ridicat cu multe trepte peste dimensiunea obişnuită a muritorilor de serie. Spre edificare, reproducem câteva versuri ale sale, traduse în româneşte de către profesorul Ene Branişte, găsite în volumul de predici al Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, intitulat ,,Mergând, învăţaţi…”, Bucureşti, 2006, pag.418-419. Iată-le:
Va fi mai puţină nevoie să predici dacă tu însuţi faci ceea ce se cuvine…
Mai bună este fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă,/Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât prin viaţa sa,/Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare,/Căci harul nu este a celor ce vorbesc bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu este purtarea…, (Pr. Prof. Dr. V. Gordon: Mergând învăţaţi…”, Buc. 2006, pag. 418-419),
Sfântul Grigorie de Nazianz a scris peste 18 000 de versuri, care nu sunt filozofii abstracte ci cugetări izvorâte din frământarea profundă a minţii şi inimii sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407)  este fără îndoială cel mai profund şi mai autentic teolog dintre toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Educaţia profană (filozofia şi oratoria) a învăţat-o de la vestiţii Andragaţiu şi Libaniu. Foarte de tânăr îndrăgeşte oratoria şi logica având drept modele pe clasicii filozofiei greceşti Demostene, Socrate, Platon, Aristotel.
Mare personalitate, ctitorită pe bazele solide ale culturii orientale (filozofie, teologie), Sfântul Ioan escaladează fără probleme treptele ierarhiei bisericeşti, în anul 397 ajungând în scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Profitând de această înaltă poziţie, declanşează o susţinută campanie predicatorială, combătând luxul, lăcomia, bogăţia şi desfrâul, păcate pentru care va intra în conflict cu împărăteasa Eudoxia.  Din cauza intrigilor îndreptate împotriva sa a fost înlăturat şi trimis în exil la Cucuz, de unde se întoarce foarte slăbit şi îşi dă sufletul în mâinile Părintelui ceresc la 14 septembrie anul 407. Ultimele lui cuvinte au fost: ,,Mor liniştit pentru credinţa în Iisus Hristos…Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Pr. dr. Petru PINCA – Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News