Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Cu toate că şi-au trăit traiul acum 2000 de ani, interesul faţă de apostolatul Sfinţilor Petru şi Pavel, n-a încetat să crească nici un moment. Acest interes a fost stârnit de volumul şi calitatea misiunii desfăşurate într-un context istoric extrem de ostil creştinismului primar.
A încerca să dărâmi de pe socluri statuile unor idoli cu rădăcinile adânc înfipte în conştiinţa unui imperiu quasi-păgân, idoli susţinuţi de însăşi tronurile împărăteşti, nu poate fi etichetat decât un act de mare curaj al unor nebuni pentru Hristos. Şi creştinismul, în ciuda prigoanelor nesfârşite la care era expus, n-a dus lipsa unor astfel de cutezători, care şi-au slujit crezul şi cauza, uneori chiar cu sacrificiul vieţii. De cea mai mare notorietate, din întreg soborul apostolesc, sunt Sfinţii Petru şi Pavel, cărora biserica le-a rânduit o dată comună de prăznuire, la 29 iunie, zi în care osteneala depusă în slujirea lui Hristos, a fost din belşug răsplătită cu cununa de martiri pentru credinţă.
Raza de activitate a Sfântului Apostol Petru era cuprinsă în perimetrul ţării Sfinte. Acest fapt nu constituia un avantaj pentru verhovnicul apostolilor, întrucât suverana stăpânire romană exercita aici o şi mai stăruitoare râvnă pentru stârpirea creştinilor. S-a întâmplat, ca pe lângă numărul mare de credincioşi, un ofiţer roman, centurionul Cornelie din Cezareea Palestinei, capitala politică a ţării să fie atras la noua religie. Aflând că Petru se afla în Iope, l-a chemat ca să-l boteze. Prin această convertire, a cuiva din structurile puterii păgâne, se lărgea raza de cuprindere asupra tuturor neamurilor şi religiilor în sânul bisericii creştine, nu prin ritualul tăierii împrejur sau a circumciziunii, ci direct prin taina sfântului botez. Spre sfârşitul domniei lui Nero, Sfântul Petru a fost întemniţat pentru a doua oară în închisoarea mamertină de lângă Capitoliu. Fiind condamnat la moarte prin răstignire, a cerut să fie crucificat cu capul în jos, socotind că răstignirea cu capul în sus ar fi o impietate faţă de răstignirea Domnului şi totodată o onoare nemeritată pentru el, care în clipele de mare suferinţă ale lui Hristos, de trei ori s-a lepădat spunând că nu-l cunoaşte.
Spre deosebire de majoritatea apostolilor, care erau oameni simpli, fără pregătire cărturărească, Sf. Pavel şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii sub cupola înaltelor şcoli rabinice. Din tinereţele sale, Saul (viitorul Pavel), frecventa vestita şcoală rabinică a învăţatului Gamaliel din Ierusalim, neîntrecut dascăl al vremii. Luminat de lecţiile acestui rabin ilustru, Pavel a devenit la rândul său o figură de notorietate în peisajul cultural al vremii (sec. I). Biografii săi îl definesc drept „un om superior, rar, un geniu religios, gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, un foarte bun psiholog, cu un spirit de observaţie ascuţit…, cu un sentiment religios excepţional de cald şi puternic, cu un simţ moral foarte fin, energic, însufleţit, sever, bun…”. După terminarea studiilor a fost o vreme rabin în Tars. Calea Damascului va deveni teatrul celei mai spectaculoase convertiri din istoria creştinismului. Aici, păgânul Saul leapădă vechile năravuri deprinse în şcolile păgâne, devenind cel mai statornic şi productiv apostol al lui Hristos pe care-L va sluji ca nimeni altul până la ultima suflare a vieţii sale, fapt întâmplat după tradiţie în aceeaşi zi de 29 iunie, anul 67, când a fost răstignit şi Sfântul Petru. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel a fost îngropat pe Via Ostia din Roma, vestita cetate a cezarilor, loc spre care, de aproape 2000 de ani, pelerini de pretutindeni bătătoresc caldarâmul pentru a se închina la sfântul său mormânt.
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI