Regina Maria a României, una din cele mai frumoase caracterizări făcute Ţării Moţilor: „Au binecuvântat şi ne-au sărutat mâinile, nu de puţine ori mi-au dat lacrimile”

Suveranii României reîntregite, regele Ferdinand şi regina Maria, au vizitat Apusenii în prima jumătate a anului 1919, într-o prezenţă istorică a acestora în Transilvania. Una din cele mai frumoase caracterizări făcute Ţării Moţilor îi aparţine reginei Maria a României.

Suveranii României Mari au participat la inaugurarea podului de fier de peste Arieş. Regina Maria a evocat această vizită în „Însemnările Zilnice”, un jurnal pe care l-a ţinut zilnic timp de mai mulţi ani. În 28 mai 1919, Regele Ferdinand şi Regina Maria s-au deplasat de la Truda spre Cîmpeni pentru a participa la inaugurarea podului de fier construit peste Arieş. Podul este funcţional şi astăzi, la aproape 99 de ani de la darea în folosinţă. A fost denumit ”Podul Regele Ferdinand”.

”Miercuri, 28 mai 1919, Turda, Cîmpeni

O zi încântătoare, mai mult sau mai puţin rustică, noi îndreptându-ne spre minunaţii munţi. (…) Am plecat apoi cu maşina pe cel mai frumos drum printre dealuri. Toate pădurile de pe margine se ridicau falnice în verdele lor nou, pe care se profilau brazii absolut negri. Pretutindeni sate pitoreşti şi toată populaţia afară ca să ne primească, în frunte cu preotul cu crucea în mână. Ei au binecuvântat şi ne-au sărutat mâinile, au presărat flori în faţa noastră, ne-au cântat cântece patriotice, au dansat dansurile lor naţionale, toate clopotele de la biserici băteau, femeile mi-au oferit flori şi cusături făcute în casă. A fost un marş triumfal – nu de puţine ori mi-au dat lacrimile.

Un sat prin care am trecut avea case care m-au făcut să-mi pierd capul de încântare, ele erau construite din trunchiuri imense de copaci ca nişte cutii uriaşe, încheiate cu cele mai exagerat de înalte şi înclinate acoperişuri din paie de culoarea blanei de cârtiţă. De departe, ele arătau ca nişte gigantice muşuroaie de furnici sau ca uriaşe căciuli. Nu-mi puteam crede ochilor, nici un basm cu zâne nu ar fi putut inventa asemenea case minunate. Cu greu puteam sta liniştită în maşina mea, simţeam că trebuie să mă opresc şi să intru în ele. Uneori ele erau grupate ca nişte ciuperci de mărime fantastică, alteori erau singuratice, ascunse printre copaci în unghere abrupte.

Toţi ţăranii în costume pitoreşti, a fost o privelişte de neuitat. Am sosit la Cîmpeni; bucurie şi mai delirantă. Ne-am instalat într-o căsuţă extraordinar de curată, aparţinând prefectului. Oameni drăguţi, simpli şi inimoşi, care au făcut tot ce au putut să ne simţim bine şi mulţumiţi, dar am fost sistematic suprahrăniţi şi n-am putut refuza nici măcar un fel de mâncare, deoarece toate femeile din gospodărie contribuiseră la pregătirea ei.

După-amiază, o frumoasă plimbare cu maşina la casa care i-a aparţinut lui Avram Iancu, unul din cei mai iubiţi eroi naţionali din epoca modernă, un ţăran simplu care a încercat să obţină libertăţi pentru poporul său oprimat şi care sfârşise cu mintea rătăcită, pentru că nici una din promisiunile care i se făcuseră nu a fost ţinută. El şi-a petrecut ultimii ani cutreierând pe toate cărările cu un fluier, un pribeag ce nu-şi găsea locul nicăieri şi care îşi cânta melancolicele sale doine ca să-şi aline suferinţa inimii. Zona este absolut splendidă, iar bucuria emoţionantă a ţăranilor la vederea noastră te mişcă până la lacrimi de recunoştinţă. (…)”

”Joi, 29 mai 1919, Cîmpeni, Abrud

Am dormit minunat într-un pat excelent înconjurată de întreaga atenţie şi dragoste pe care aceste suflete simple au imaginat-o pentru ca să mă simt bine. Aici liliacul este înflorit, camera mea era plină de liliac, de lalele galbene şi irişi galbeni. Un mic dejun copios, toate preparatele foarte apetisante şi pregătite cu atâta gingăşie de femei din popor, care aici sunt foarte simple şi, totuşi, ai senzaţia că ele sunt educate. Ele au însă o lipsă de «préténtion», care le face foarte plăcute. Prima noastră îndatorire a fost deschiderea unui nou pod care a primit numele de «Regele Ferdinand». Ţăranii s-au adunat cu toţii în jurul nostru – bucuria lor e emoţionantă.

Am plecat apoi spre Abrud. Locurile sunt foarte frumoase şi verdele primăvăratic al copacilor face totul încântător, dar vremea nu a fost niciodată prea frumoasă, întotdeauna o mică ploaie era gata să cadă, ceea ce nu făcea, totuşi, să scadă entuziasmul cuiva. Am sosit la Abrud şi am fost primiţi minunat. Este un frumos orăşel pitoresc, chiar pe coline. Ca de obicei, toţi ţăranii au defilat într-o mare «Platz», a fost foarte pitoresc, iar entuziasmul popular a fost de nedescris. (…) Desigur că ne aştepta o masă copioasă, dar aici unde femeile din casă se ocupă singure de bucătărie mâncarea este deosebit de bună, numai că, datorită faptului că fiecare membru al gospodăriei a pregătit o parte, eşti absolut obligat să guşti din fiecare fel. Mai ales la sfârşit, se servesc cel puţin şase feluri de prăjituri, care trebuiesc toate gustate.

Întreaga după-amiază a fost ocupată cu un drum lung şi foarte frumos pe jos spre un loc unde se scoate aurul din munţi, se spală şi se colectează. Aici ei le numesc «uzine» sau «stampa» (şteampuri…) (…) De la şteampuri am mers mai departe la un cimitir unde este înmormântat eroul Avram Iancu. Ne-am dus la mormântul lui şi s-a oficiat un parastas. Ţărani, ţărani cu miile peste tot. În cimitir există un imens stejar pe care ei îl numesc Gorunul lui Horea. S-au plantat doi stejari în amintirea vizitei noastre. (…) Desigur că eu îi iubesc pe aceşti oameni. Alături de mult iubitul lor Avram Iancu, zace îngropat un tânăr ofiţer căzut în aceste zile în lupta împotriva trupelor bolşevice. Şi el a murit pentru aceeaşi cauză, dar de data aceasta a fost o cauză învingătoare. (…)”

”Vineri, 30 mai 1919, Alba Iulia, Blaj

Am plecat devreme de la Abrud în jos pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodată, printr-o trecătoare în munţi, prin cea mai minunată pădure de fagi şi de brazi întunecoşi. Din păcate, nu era soare deloc, dar chiar şi fără soare era aproape fantastic de frumos. În multe sate, calde primiri loiale, iar, în final, am ajuns la Alba Iulia, micul orăşel al cărui nume are un ecou special în sufletul fiecărui român. (…) ”

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News