Reforma statului de la Cuza la Băsescu

La 24 ianuarie 1859, într-o zi de sâmbătă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza era ales la Bucureşti în calitatea de prim şef de stat român al erei moderne, conducător al unui nucleu teritorial format din Ţara Românească (fără Dobrogea) şi din Moldova (fără Basarabia şi Bucovina). Lipseau atunci şi Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Data de 24 ianuarie a fost înscrisă în istorie ca „Ziua Renaşterii Naţionale”. Au urmat 7 ani de domnie glorioasă dar şi extrem de agitată a lui Alexandru Ioan Cuza în care s-au schimbat nu mai puţin de 25 de guverne şi s-au făcut reforme profunde, electorală, agrară, a justiţiei, învăţământului, bisericii şi armatei, administrativă, culturală şi în alte domenii ce au aşezat temeliile statului naţional român. Ţara trebuia contopită în una şi aceeaşi organizaţie de stat, organizată pe baze democratice prin revizuirea întregii legislaţii anterioare şi trebuiau în acelaşi timp rezolvate problemele arzătoare la ordinea de zi: secularizarea averilor mănăstireşti atât pământene cât şi de la muntele Athos, patriarhiile din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim etc. care cuprindeau circa 25 la sută din suprafaţa ţării şi împroprietărirea ţăranilor. În 7 ani de domnie, Cuza le-a făcut pe toate. Şi totuşi, la 11/26 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este detronat şi silit să abdice. De către cine? De către monstruoasa coaliţie „burghezo-moşierească” care nu era de fapt altcineva decât acelaşi corp naţional de politicieni, de boieri români în principal, care au decis Unirea, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească cu unanimitate de voturi. Aceiaşi oameni politici sunt eroi în 1859 şi trădători in corpore în 1866. Ce s-a întâmplat de fapt şi care este adevărul istoric?
Pentru a da un răspuns trebuie să ne îndepărtăm de imaginea legendară, mitică, a lui Cuza-statuie şi să vedem dincolo de marile sale izbânzi naţionale şi gravele erori pe care le-a săvârşit, voit şi mai ales datorită camarilei de care s-a înconjurat, asemenea lui Carol al II-lea. Iar cea mai gravă dintre ele este lovitura de stat pe care a dat-o la 2/14 mai 1864, când a dizolvat Camera Deputaţilor şi a preluat puterile statului urmând a domni printr-un regim autoritar personal.
Perioada de conducere a statului cu un guvern impus de domnitor (ceva în genul guvernului Boc I, II, IIII şi IV impuse de preşedintele Traian Băsescu) s-a înscris în categoria cezarismului, o formă de guvernare care concentra puterea în mâna şefului statului, fără a atinge dimensiunile unei dictaturi. De regulă formele cezarismului sunt acceptate în istorie şi desemnează o domnie luminată dispusă să introducă reforme benefice pentru stat, fie împotriva unui sistem parlamentar greoi şi ineficient fie în copilăria unui stat cu structuri politice, sociale şi economice imature. Iar noul stat român cam în această situaţie se afla. El avea nevoie, în primul rând, de resurse financiare necesare susţinerii reformelor sale structurale. Iar banii nu puteau veni decât din ridicarea şi lărgirea bazei de impozitare, adică din noi impozite ce au lovit puternic atât ţăranii cât şi pătura de mijloc (mici meseriaşi, negustori, comercianţi). Măsurile fiscale, mai mult sau mai puţin chibzuite au fost speculate, pro şi contra, de politicienii şi guvernanţii vremii, mai ales de conservatorii care îi acuzau pe liberali că au trădat poporul şi că Unirea a fost o păcăleală care se întoarce împotriva poporului. Bătălia politică se va da între cele două mari tabere politice, liberală condusă de Ion C. Brătianu şi conservatoare condusă de Barbu Catargiu. Prima profranceză iar a doua filogermană. Va fi însă mai ales o luptă pentru putere, pentru câştigarea a cât mai mulţi adepţi, votanţi din rândul ţăranilor care reprezentau atunci marea majoritate a populaţiei. Acestui scop trebuia să-i slujească şi Legea rurală a lui Cuza şi Kogălniceanu care nu rezolva însă problema agrară şi nu a avut nici efectele electorale scontate, inclusiv în plan politic. Mai mult decât atât, unii proprietari de pământ, atât boierii conservatori cât şi liberalii, s-au coalizat pentru a-l detrona pe Cuza. Ei l-au ales pe frumosul colonel, Unirea a fost rezultatul deciziei lor, dar Cuza a părăsit misiunea încredinţată. În consecinţă Cuza trebuia îndepărtat de aceleaşi forţe care au impus actul decizional al Unirii. Acesta era raţionamentul lor politic. În plus, Cuza a făcut şi greşeala de a se înconjura de o camarilă veroasă care în goană după proprietăţi şi sume enorme de bani din vânzarea activelor statului, a învrăjbit partidele pentru a se lupta între ele slăbind sistemul democratic. Camarila domnitorului avea în prim plan pe frumoasa lui amantă Maria Obrenovici fapt care îi va aduce oprobriul public şi dispreţul oamenilor politici ca şi atitudinea critică a cancelariilor europene. Corupţia devine generalizată şi dirijată de camarila domnească, inclusiv de intervenţia personală a domnitorului care încredinţează, fără licitaţie, prin decret, contracte şi lucrări unor persoane şi companii din anturajul camarilei. Există, de altfel, o declaraţie a domnitorului prin care îşi recunoaşte greşala de a fi favorizat corupţia şi de a nu se dovedi intransigent cu cei corupţi: „M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi cei care prădau ţara căci afară de câteva excepţii onorabile dar netrebuincioase în lucrările ţării, spunea el, ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a despuia ţara”.
Toate acestea, viaţa aventuroasă şi destrăbălată a domnitorului şi a omului său de încredere Mihail Kogălniceanu (în Arhivele Naţionale din Iaşi a fost descoperit carnetul de întâlniri amoroase ale lui Kogălniceanu care conţinea cifre impresionante de peste 700 de femei cu care se întâlnise şi întreţinuse raporturi sexuale!) au făcut ca la 11 februarie 1866 Cuza să fie detronat de aşa-zisa monstruoasa coaliţie care se identifica de fapt cu unii din cei mai cunoscuţi oameni politici români, mari caractere, buni români şi conducători valoroşi, nu trădători, nu duşmani, nu moşieri apatrizi. Dacă dorim într-adevăr să-l folosim ca model de conducător politic pe Alexandru Ioan Cuza, trebuie neapărat să încetăm a-l diviniza ca geniu al poporului român coborât din cer. Imaginea de erou predestinat şi imaculat victimă a unei coaliţii de miniştri face ca modelul să devină intangibil pentru omul politic de astăzi şi să prelungească efectele propagandei comuniste despre monstruozitatea clasei politice româneşti. Semnificativ în acest sens este faptul că după anunţarea alegerii lui Cuza ca domn în Ţara Românească la 24 ianuarie 1859, boierii se sărutau cu poporul, poporul cu foştii săi opresori. Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor, albi şi roşii, boieri şi popor. În acest moment solemn dispare orice urmă şi deosebire de clase. Mulţimea striga: „Trăiască poporul şi boierii”. Oare noi, aşa ca o lecţie a istoriei şi o punte peste ani, când vom putea striga „Trăiască (bine) poporul şi politicienii!”
Astăzi, la 152 de ani de la Mica Unire, liberalii şi conservatorii pun de-o nouă alianţă ca să aducă pe tronul ţării un nou domnitor, aşa cum au făcut-o în 1866, când l-am adus pe Carol I, cel care avea să facă regatul, independenţa de stat şi să pregătească Marea Unire. Vor reuşi oare ei să se situeze la înălţimea marilor înaintaşi care au fost liberalii lui I.C. Brătianu şi ai lui Ionel I.C. Brătianu, cel mai mare om politic român ori al lui Barbu Catargiu, liderul conservatorismului din România şi cel dintâi prim-ministru al lui Cuza, un mare vizionar, care scria: „Să încetăm dar a huli pe bogaţi şi mai cu seamă a tângui, cu un cuvânt şi fără cuvânt, clasele de jos ale societăţii. Cu aceasta nu facem decât a le descuraja şi a le înrăutăţi. Insuflând lenea, nerăbdarea invidia nu dăm oamenilor, fiţi încredinţaţi, mijloace noi şi bune de bogăţie şi fericire, din contră, le pregătim mizeria şi ticăloşia”. România are astăzi 12 milioane de asistaţi sociali, practic de săraci! Este o povară care ne încurcă mersul prin istorie şi la care au contribuit, din 4 în 4 ani, politicieni de ieri şi de azi, de toate culorile politice care ne-au adus în starea de fundătură în care ne aflăm! Ca să putem ieşi din ea, adică din criza în care ne aflăm avem nevoie de un nou Alexandru Ioan Cuza. Şi mai ales avem din nou nevoie de reforme care să relanseze economia naţională, agricultura cu prioritate, să lichideze birocraţia şi corupţia, astfel ca statul să nu mai fie unul pur bugetar, ci unul antreprenorial, care să-i sprijine pe români, pe oamenii de afaceri, pe întreprinzători, munca în general şi nu doar să taxeze şi să impoziteze tot ce mai mişcă în ţara noastră românească, începând de la copilul din leagăn şi până la bătrânul pensionar ce şi-a dat obolul pentru patrie, Şi asta pentru ca noua camarilă din jurul puterii de la Palatul Cotroceni şi de la Palatul Victoria să trăiască bine şi nu poporul care a scris mereu istoria dar s-a bucurat prea puţin de înfăpturile ei. Reforma statului continuă deci şi ori de câte ori vine în fruntea ţării un nou şef de stat o luăm de la început. De aceea şi trăim aşa de bine pentru că ne tot organizăm, reorganizăm şi reformăm din temelii! Să sperăm că acum, sub umbrela UE şi a NATO vom încheia şi acest proces de reformă made FMI! După romani, otomani, habsurgi, francezi, germani şi ruşi a venit acum şi rândul americanilor să ne facă ordine în ţară! Trist dar adevărat şi mai ales păcat de sângele vărsat. Poate că până la urmă americanii, pe care i-am aşteptat atât, ne vor fi de mai mare ajutor decât europenii ce s-au înfruptat mereu din bogăţiile şi sudoarea poporului român!
Documentar de Gheorghe CIUL

Cuza, un domnitor reformator
Reforma agrară
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, promulgată prin decret se eliberează ţăranii de sarcinile boiereşti şi se împroprietăresc prin răscumpărare cu loturi de pământ pe care le aveau în folosinţă. Se acordau ţăranilor între 5,5 ha în Ţara Românească, 7,3 ha în Moldova şi 8,7 ha în sudul Basarabiei. Iniţial au fost împroprietăriţi 511.896 de familii cu 2.038.640 hectare de pământ. Reforma, prin fărâmiţarea marilor proprietăţi nu a rezolvat problema agrară care nici astăzi nu este pe deplin soluţionată. Totuşi Legea din 1864 a întemeiat proprietatrea individuală în agricultura românească pe care se va baza dezvoltarea statului român.

Reforma electorală
Prin noua lege electorală, numărul alegătorilor cu drept de vot era de 754.148 faţă de abia 5062 cetăţeni până atunci care participau la alegerea deputaţilor. Vechiul sistem electotal produsese deja situaţii ridicole. Erau judeţe în care numărul de alegători abia ajunsese la 5. În judeţul Ismail nu era decât un singur alegător, vestitul Vladimir Stoica, care se convoca pe el însuşi în ziua alegerilor, constituia el singur biroul electoral, semna procesul verbal al alegerilor şi ca preşedinte, şi ca secretar, şi ca corp electoral şi în sfârşit se alegea pe el însuşi cu majoritate de voturi, adică în unanimitate! Asemenea situaţii electorale s-ar putea să avem şi azi, la algerile din 2012 dacă ne gândim că în multe sate şi comune numărul alegătorilor ar putea fi egal cu cel al membrilor comisiilor electorale sau al funcţionarilor de la Primărie. Vezi comuna Ceru Băcăinţi. Cert este că la sate au apărut noi agenţi electorali – dascăli, popi şi notari, care alături de politicieni promiteau, cu ţoiul în mână, vaci fiecărui ţăran. Era totuşi şi o diferenţă, faţă de pixurile şi găleţile cu zahăr, ulei şi făină de azi!

Reforma administrativă
Reforma lui Cuza pe acest tărâm a fost una de inspiraţie franceză, aplicându-se otova (ca şi tăierile de salarii şi pensii ale lui Băsescu), fără să se ţină seama de realitatea ţării. Rezultatul a fost că timp de 25 de ani în România nu au mai fost întocmite acte de stare civilă. S-au luat de la preoţi, singurii care ţineau registrele de botez şi s-au dat la primari care nu ştiau carte. S-au îngreunat formele căsătoriei, cerându-se publicaţiuni şi termene de opoziţie. Rezultatul a fost că la sate nimeni nu s-au mai însurat şi toată lumea trăia în stare de concubinaj, pe care, cu bună credinţă îl credeau legal. Tot atunci onomastica românescă s-a umplut de Popescu, Ionescu, Georgescu, Iliescu, Constantinescu derivate direct din prenumele oamenilor după modelul Ion al lui Vasile = Ion Vasilescu sau Gheorghe a lui Ştefan = Gheorghe Ştefănescu ori Pavel Dumitru = Pavel Dumitrescu.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI