Plângerile penale vin ca ploile de toamnă peste Cetate, dar prin birouri prognoza rămâne aceeași: „No, asta e”: Nu-i așa că „no, asta e” ar trebui trecut direct în fișa postului?

Plângerile penale vin ca ploile de toamnă peste Cetate, dar prin birouri prognoza rămâne aceeași: „No, asta e”: Nu-i așa că „no, asta e” ar trebui trecut direct în fișa postului?

Plângerile penale vin, una după alta, ca ploile de toamnă peste Cetate. Le depun diverși, le citește toată lumea, le comentează toată lumea pe la cafea, pe holuri, în pauza de țigară. Și, invariabil, după ce s-a terminat povestea, după ce s-au schimbat priviri cu subînțeles și s-a coborât vocea la un nivel de spovedanie, vine concluzia. Aceeași, mereu aceeași, rostită cu resemnarea ardelenească a omului care a văzut grindina venind peste vie: „No, asta e”.

Merită desfăcută în bucăți, că are doar trei, și fiecare e o mică operă de anestezie civică. „No” e oftatul. Pornirea moale, care nu cere nimic și nu promite nimic, preambulul oricărei capitulări din Ardeal. „Asta” e chestia ce nu se numește niciodată. Nu e semnătura, nu e licitația, avizul, PUZ-ul, nu e actul antedatat, nu e ordinul venit de sus. E doar „asta”, un pronume în care încape orice, ca să nu fie nimeni vinovat de nimic. Iar „e” e verdictul. Prezent etern, fără apel, fără termen de prescripție. Nu „a fost”, nu „va trece”. Nu „Se va rezolva”. Doar E. Ca vremea. Ca gravitația. Ca șeful.

Dacă ar fi să analizăm ontologic „no, asta e”, am putea declara că suntem în fața unei forme de stoicism ardelenesc, venit din negura timpului și altoit pe incompetența și nepăsarea unor oameni ce trăiesc cu impresia că au fost aleși să constate, nu să rezolve. Vițelul priponit în fața porții celei noi pare mai puțin dezorientat sau resemnat decât un funcționar din administrația locală.

„Așa e el” era scuza pentru om. „No, asta e” e scuza pentru sistem. Prima e servilism, a doua e capitulare. Primul îl apără pe prostovan, al doilea se apără pe sine de obligația de a mai fi om. Și diferența e fină, dar cruntă: cei care spun „no, asta e” nu sunt țăranii neputincioși în fața furtunii. Sunt chiar cei care țin pixul și pun ștampila. Clica știe, dar îi doare-n cot de orice hârtie. Sunt cei care au văzut dosarul, care au pus parafa, care știu exact cine, ce, când și de ce. Fatalismul lor nu vine din neputință, ci din comoditate, din complicitate și siguranța că partidul garantează leafa și libertatea de a sfida. E resemnarea celui care ar putea, dar a calculat că nu merită „ăia”. Pentru că salariul vine

oricum. Pentru că la anul tot el e pe post, oricine ar câștiga. Pentru că mai bine taci decât să ajungi „ăla” despre care se zice, la rândul lui, „no, asta e”.
Asta face, de fapt, expresia: închide dosarul înaintea procurorului. Îl închide în cap, în birou, în conștiința colectivă a unei instituții care a învățat să trăiască lângă ilegalitate, ca șoferul de pe un TIR fără ITP, dar cu pile-n poliție. Te aștepți c-o s-o pățească, dar el știe că nu va da socoteală nimănui. Și uite așa, din „no, asta e” în „no, asta e”, ajungi la o primărie unde nimic nu mai scandalizează pe nimeni, unde abuzul are statut de fenomen meteorologic permanent, iar indignarea omului e privită ca o lipsă de maturitate și ar trebui ignorată ca și cerință în fișa postului.

Răvășitoare nu e corupția. Corupția e veche, banală, previzibilă. Răvășitoare e resemnarea și complicitatea cu care e primită și acceptată ca pe un status quo. Umerii aceia ridicați a zecea oară, taman de cei ce o provoacă. Tonul acela blând, pretins înțelept, de om tihnit, pentru că lupta cu el ar presupune, pentru cetățean, să poată convinge o instituție de nedreptate. Ceea ce e aproape imposibil.

Doar că „asta” nu e pentru totdeauna, oricât s-ar strădui gramatica de funcționar să ne convingă. Va veni o zi, că sigur va veni, când „asta” nu mai „e”. Și atunci o să-i auzim pe aceiași, cu aceeași liniște, cu același oftat, schimbând doar finalul: „No, noi doar am semnat”. Pentru că, cine știe, poate că se vor trezi cândva și instituțiile statului, și Justiția cea oarbă în general și mută în ultimii ani, iar banalitatea unui „no, asta e” va însoți niște anchete, procese și chiar verdicte.

”No, asta e”. Pentru că atât s-a putut în ultimii 6 ani!

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News