Marea Unire de la 1918, pagina sublimă a istoriei românești. CRONOLOGIE

Marea Unire din 1 Decembrie 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești • Cum s-a înfăptuit Marea Unire • Cronologie (pe scurt), despre cum s-a făcut Marea Unire de la Alba Iulia din 1918 • Marea Unire referat • Cine a făcut Marea Unire • 1 Decembrie, Ziua Națională a României.

Primul pas spre Marea Unire a reprezentat-o Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

Citeste si: Mesaje de Ziua Nationala

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie 1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918– Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

Sursa Agerpres.ro

1 Decembrie 1918, Alba Iulia – Marea Unire referat

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

În acest context, la 29 sep./12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se poziţiona „printre naţiunile libere”.

Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula „Declaraţia de autodeterminare naţională” şi făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională. La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Preşedinte desemnat a fost Ştefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan.

Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toţi românii să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.

CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni. Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum „Adevărul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Gazeta Poporului”, „Telegraful Român”. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul „Românul”, suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.

Vasile Goldiş a declarat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru „unitatea naţională a tuturor românilor”. Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: „Veniţi cu miile, cu zecile de mii – se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună”.

În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.

„În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ”, scria ziarul „Libertatea”.

La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania.

Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: „Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”. În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.

În 1990, la 27 iulie, Parlamentul României hotărăşte ca ziua de 1 Decembrie să devină Ziua Naţională a României. Primul 1 Decembrie ca zi naţională a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990.

De altfel, în fiecare an, atât la Alba Iulia, cât şi în toate oraşele mari din întreaga ţară au loc manifestări şi ceremonii prilejuite de aniversarea zilei de 1 Decembrie, evenimente care îi reunesc pe românii de pretutindeni.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI