Keynes se întoarce

     Provocările actualei crize economice mondiale par a da totul peste cap, inclusiv în ceea ce priveşte doctrinele economice. „Mâna invizibilă” care reglează întrutotul pieţele, propovăduită  cu mai mult de două secole în urmă de către „părintele economiei” Adam Smith şi-a pierdut  întrutotul farmecele de ani buni. Este tot mai evident faptul  că tot ceea ce se întâmplă acum  cu marea criză economico-financiară, cu naţionalizarea a numeroase bănci private în SUA şi injectarea în pieţele americane de către guvernul federal a câtorva mii de miliarde de dolari, criza datoriilor suverane ale statelor din UE, naţionalizarea sucursalei  băncii franceze din Belgia – Dexia, ştergerea a 50 la sută din datoria Greciei etc. nu înseamnă altceva decât întoarcerea la gândirea economică a  marelui economist englez John Maynard Keynes (1883-1946), susţinătorul intervenţionismului de stat în economie, considerat a fi unul dintre cei mai mari economişti ai lumii din secolul trecut.  Aşa se face că şi în economie apare aşa-zisa teorie a… „seriilor istorice”.  Astfel, după o dominaţie în ultimele patru decenii a liberalismului economic, neo-liberalismului şi chiar fundamentalismului de piaţă, curente economice promovate în principal de către Friedrich von Hayek, Ludwing von Mises sau Milton Friedman, care au fost adversarii oricărei ingerinţe a statului în economie şi au susţinut cu fervoare dereglementarea pieţelor financiare, care după cum se vede par a fi adus „apocalipsa” în economia mondială, ne întoarcem din nou la aşa-zisa „economie de război” din anii 1930-1960, respectiv la intervenţionismul de stat în economie în perioade de criză promovat de Keynes.  Aşa după cum se ştie, deşi Keynes recunoştea rolul primordial al economiei de piaţă, al pieţei libere, el a fost promotorul ideii politicilor guvernamentale intervenţioniste în perioade de criză sau chiar de boom economic. Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuinţeze măsuri politico-fiscale şi monetare, să promoveze cu prioritate investiţiile publice aducătoare de plusvaloare pentru a slăbi efectele provocate de crizele şi recesiunile economice. Astfel, ne spune domnia sa, „în timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca şomajul să fie redus. În schimb, în timpuri de prosperitate, trebuie reduse deficitele acumulate prin economisiri crescute (surplus serving). Fluctuaţiile economiei ar putea fi astfel reduse”. Ceea ce de fapt în ultimele circa patru decenii s-a întâmplat exact pe dos, deoarece după cum am văzut, în vremurile de boom economic atât marile bănci ale lumii cât şi statele nu numai că au consumat toate profiturile şi rezervele financiare obţinute, dar  chiar au şi „amanetat” viaţa următoarelor generaţii.
După cum se ştie, Keynes a fost conducătorul discuţiilor  de reformare  a sistemului monetar mondial din cadrul conferinţei mondiale de la  Bretton Woods (1944) din SUA, când el susţinea necesitatea adoptării unei monede internaţionale denumită sugestiv BANCOR, însă atunci, în mare, au avut câştig de cauză ideile economistului american Harry Dexter White, prin perpetuarea etalonului în aur, care a durat în economia mondială până pe la începutul anilor 70 ai secolului trecut. Ideile sale economice însă au salvat în bună parte economia britanică în timpul Marii Depresii din 1929-1930, dar şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când a fost consilier economic al premierului Winston Churchill, şi deopotrivă economia Americii, consiliindu-l personal şi pe preşedintele Roosevelt. Totodată, programul economic intitulat „Noua economie”, lansat  în anii 60 de către  echipa de economişti ai preşedintelui J.F. Kennedy,  prin care în doar câţiva ani s-au creat în SUA peste 7 milioane de noi locuri de muncă şi a crescut producţia naţională cu o treime, a avut la fel în vedere atitudinea activă a statului în economie promovată de Keynes.
Aşadar, în contextul actual, urmărirea unor politici keynesiene pare să fie mai profitabilă decât a avea în vedere fundamentalismul de piaţă rapace, practicat în ultimele decenii.  Noi însă punem următoarea întrebare: oare până când?!

Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI