FOTO | Montaniardul Dan Ionaș, din Pianu, la 10 ani după prima tură pe munte: „Sentimentul e de wow ori de câte ori urc”

Montaniardul Dan Ionaș, din Pianu, la 10 ani după prima tură pe munte: „Sentimentul e de wow ori de câte ori urc”

Dan Ionaș, co-fondator al Asociației „La Pas”, este unul dintre cei mai activi montaniarzi din județul Alba. Asociația „La Pas” a fost înființată în anul 2020, cu scopul de a promova zonele turistice și un stil de viață sănătos.

De curând s-au împlinit 10 ani de la prima tură pe munte făcută de Dan Ionaș, prilej de rememorări cu puternic impact emoțional legate de primii pași alpini.

Citește și: Asociația „La Pas” – povestea a doi tineri din Alba pasionați de drumeții și natură

„Nu aveam nicio cunoștință despre ce presupun traseele montane, echipamente, orientare etc. Cunoșteam munții bine doar de la lecțiile de geografie.

Când tocmai m-a contactat unchiul meu că vrea să facă o tură de trei zile în Munții Făgăraș împreună cu verișorii mei. Îmi amintesc că, în prima fază, nu am fost foarte încântat de idee: mult efort, umblat de nebun pe stânci, lipsă totală de echipament sportiv… La acea vreme, toată mișcarea o făceam cu fundul în mașină.

Munții Făgăraș, teatrul primei operațiuni

Dar totuși am zis „de ce nu?” și am plecat cu o pereche de Nike-uri în picioare, cu o talpă plată și foarte subțire, cu care îmi amintesc cum am numărat fiecare pietricică de pe traseu, pentru că se simțeau înțepăturile, o pereche de pantaloni scurți deloc elastici, care la fiecare întindere a pasului așteptam să se rupă pe undeva… și, bineînțeles, un tricou grosuț de bumbac, că la munte e frig… un rucsac amărât, din căpătat, și o cameră foto la gât – bineînțeles, a unui prieten.

În prima zi am ajuns la Cârțișoara, ne-am cazat și, după masă, am făcut primul traseu… ce a marcat și primul contact cu muntele. Am plecat de la Bâlea Lac, am urcat în Șaua Doamnei, am traversat tunelul și, spre înserare, eram pe primul meu vârf: Iezerul Caprei (deasupra tunelului îmi amintesc și acum unele mici rafale de vânt care îmi amplificau la maximum emoțiile, la fiecare pas, pe sectoarele cât de cât expuse).

Am coborât, ca apoi a doua zi să revenim cu planuri mărețe de atac… și anume cu gândul la locul doi: adică Negoiu. Entuziasm sigur a fost, putere mai puțină… am tras de noi până la Lacul Călțun, unde am mâncat și am băut apă dintr-o băltoacă formată din topirea unei limbi de zăpadă (nu știam de izvor)…

Până aici a fost cu „au și vai”, dar acum ce să vezi: în calea de întoarcere, stătea nemernicul de vârf Lăițel care… a scos din noi energia pentru o lună…

Odată trecut acesta, ca meniul să fie complet și să învăț că la munte vremea nu e ca la 200 m altitudine, s-a stârnit o răpăială de ploaie de toată frumusețea…

Am sărit repede într-un sac de nailon pe post de pelerină, pe care nici pe acesta nu îl aveam eu la mine – dar noroc cu unchiul, care a fost prevăzător. Apoi ne-am adăpostit sub o stâncă până s-a mai potolit. Îmi amintesc și acum cum am aburit în acel sac în așa fel încât nu mai vedeai ce culoare au hainele de pe mine… Spălați bine, parcă am prins avânt și am coborât înapoi în Căldarea Bâlii, la mașină.

Seara am băgat un somn strașnic, după ce ne tremurase toată ziua genunchii…

Ziua 3 era cu plan de a face alt vârf… a venit vremea lui Buteanu. Dar după efortul din zilele precedente, mai că aș fi zis că îi aștept la mașină. După o masă copioasă, ne-am mobilizat și ne-am dezmorțit oasele până sus în Șaua Capra. Am continuat mai departe destul de bine… aveam deja două zile de experiență în spate…

Toate până când, hopaaaa, ce să vezi: o spintecătură înainte de vârf… „No stai că îi bai”. Ne-am oprit, am analizat și mie îmi cam dădea cu virgulă…

Unchiul meu a observat ezitarea și clar nu voia să forțeze (pot spune cu siguranță că eram o persoană cu frică de înălțime și de zone expuse).

Până am tot analizat noi, a trecut pe lângă noi o tipă cu un rucsac enorm în spate, încât mă gândeam că mai căra o persoană acolo. Pac, pac, doi-trei pași… o vedem cum zburdă de zici că defila pe o plajă…

Văzând asta, cred că m-a cam „răzbit rușinea” și am zis: „No hai”.

Primul a trecut vărul meu, el fiind tinerel, destul de sprinten și, de departe, cel mai în formă. Am văzut că merge … și am mers. Imediat am fost pe vârf – primul meu 2500  (hmmm… câte premiere pentru 3 zile).

Îmi amintesc acel sentiment de pe vârf… wow! Am stat preț de jumătate de oră acolo, apoi ne-am întors și am plecat spre casă, atât de mândri de noi și de aventura făcută…”, își amintește Dan Ionaș.

Sentiment „de wow”

„Fiecare din noi are un început al lui în ceea ce privește muntele. Fiecare tură care a urmat m-a învățat câte ceva din tainele muntelui… și când stau și mă gândesc, în acești 10 ani au fost ceva ture… dar sentimentul pare a fi același de „wow” ori de câte ori urc.

Îi mulțumesc foarte mult unchiului meu care m-a dus pentru prima dată acolo și care este „răspunzător” de faptul că mi-a insuflat această pasiune, dragoste de munte – sau, mai bine zis, stil de viață.

Profund recunoscător tuturor celor cu care am fost în acest timp pe cărări și, bineînțeles, muntelui care mi-a oferit atât de mult”, mai spune Dan Ionaș la un deceniu de la începutul unei serii de experiențe montane constante.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI