Autobuzul cu burduf

Nu demult am fost până la Cluj Napoca, un oraş cu mult mai mare potenţă financiară decât municipiul Alba Iulia. M-a „târât” şi pe mine cineva la „shopping”, deşi nu-mi stă în obicei, din motive… obiective. Şi am avut o surpriză de proporţii. Am ajuns acolo într-o zi de caniculă nefirească pentru acest anotimp, nepregătit să mă expun la ultraviolete. Ei bine, nu am avut ce face. Mi-am cumpărat o pălărie, că în staţiile de autobuz sau de tramvai stai acolo sub cerul liber, în picioare. Imediat cum am ajuns mi s-a făcut dor de Alba Iulia, mai ales din punct de vedere al transportului public. Şi, fireşte, am făcut o comparaţie între modul în care se desfăşoară transportul public în ditamai centrul universitar şi modul în care se desfăşoară el la noi, în „provincie”. Acolo nu sunt tăbliţe şi nici indicatoare explicite pe care să figureze rutele, aşa că musai să-i întrebi pe localnici ce autobuz sau ce tramvai trebuie să iei ca să ajungi într-un anumit loc. Acolo, dacă vrei să ajungi la vreun mare complex comercial, cum sunt cele de la marginea oraşului, poţi aştepta cu ceasurile o legătură „înnădită” şi nu ai garanţia că te mai şi poţi întoarce de unde ai plecat. Aşa cum am păţit eu: am stat mai mult prin mall şi la plecare… nu am mai avut nicio legătură spre centru. Am mers pe jos până la o altă staţie, de tramvai, dar acolo la gheretă nu era nimeni, aşa că am urcat pe riscul meu, hotărât să plătesc amenda. Nu a venit niciun control, aşa că am răsuflat uşurat. Iar când am răsuflat s-a ridicat un praf de pe scaunele din jur, încât am crezut că sunt cel puţin pe fâşia Gaza. Praf care s-a aşezat „disciplinat” pe hainele celor din jur, care au tăcut politicoşi, că erau obişnuiţi… Am ajuns la o staţie de tranzit, de unde am luat spre autogară un autobuz cu burduf, din alea care circulau pe vremea lui Ceauşescu. Ce să vă mai spun? Oricum am întârziat la autogară, din pricina ambuteiajelor de pe parcurs, aşa că am revenit la Alba Iulia cu o maşină de ocazie…
Fireşte că pe tot parcursul periplului meu clujean, pe lângă „vorbele de bine” strivite printre dinţi am făcut un recurs la memorie şi mi-am amintit de mijloacele de transport în comun aşa cum erau ele înainte de 1989: autobuze cu burduf prin care trecea vântul, ploaia, praful sau viscolul, după anotimp, din interiorul cărora, ca să vezi ceva, trebuia să zgârii cu unghia gheaţa de pe fereastră iarna sau să ştergi praful cu mâneca, vara ori celebrele „Elena Gay” (parafrază a atomicei „Enola Gay”), autobuzele cu rezervor de gaz, incomode şi greoaie. Înghesuială, mirosuri, praf şi năduşeală. Asta mi-a oferit Clujul în mica mea excursie. Aşadar, când am revenit la Alba Iulia am realizat că trebuie să fim mândri de transportul public local. Pe mine mă interesează ca toţi cei care folosesc autobuzul să se bucure de cele mai bune condiţii. Mă interesează ca părinţii şi bunicii mei să se bucure că au gratuitate la transportul public, la fel cum îmi doresc ca toţi cei care folosesc autobuzul să fie mândri că Alba Iulia este un exemplu pentru alte oraşe din România. Iar asta înseamnă investiţie şi interes faţă de confortul public, faţă de confortul tuturor celor care merg constant sau ocazional cu autobuzul. De aceea le-am adresat o invitaţie prietenilor mei clujeni, de a veni la Alba Iulia la o tură de oraş… cu autobuzul. Ce poate fi mai frumos, decât un oraş mic care este invidiat de cei care vin dintr-un oraş mare, vezi-doamne… cu ştaif?

Dumitru STAN

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI