Arta supravieţuirii în anii crunți ai României comuniste a anilor ’80: „Tacâmurile“, „adidaşii“ și „Fraţi Petreuş”, hrana românilor de zi cu zi

Mircea Trifu - Primar Alba Iulia
Arta supravieţuirii în anii crunți ai României comuniste a anilor ’80: „Tacâmurile“, „adidaşii“ și „Fraţi Petreuş”, hrana românilor de zi cu zi

„Noua revoluţie agrară“ s-a înscris într-un ansamblu mai larg de măsuri care s-au soldat de fapt cu un răsunător eşec și care de la începutul anilor ’80, a împins România spre o adevărată economie de război. Salamul cu soia, tacâmurile, adidaşii, creveții și puii subdezvoltaţi, câte doi la pungă erau singurele delicatese care se găseau în magazine.

Raţionalizarea produselor de bază: pâine, făină, carne, zahăr, ulei, ouă, lapte a exacerbat fenomenul cozilor, iar în case iarna temperatura maximă din calorifere nu depăşea 14 grade. Aplicarea „acordului global” a venit într-un moment în care preţurile explodaseră, chiar şi cu 300%.

Pro România - Ține cu ALBA
ELIT

De ruşine că s-au lăsat umiliţi şi înfometaţi de un regim bezmetic, românii şi-au cosmetizat vocabularul, pentru a-şi asc unde sărăcia.

PMP - Alegeri Locale 2020
USR-Plus - Oameni ca tine schimbă Alba în bine

Un umor aproape negru răzbate din fiecare dintre termenii creaţi pentru a „acoperi” realitatea.

Cu „Nechezol” au rezolvat cafeaua falsă, din orz sau năut, servită de regimul lui nea Nicu. Prin „patrioţi” au desemnat tacâmurile de pui, peşte şi copitele de porc, singurele rămase în ţară şi netrimise la export.

Celebrele tacâmuri de pui au căpătat nume japonez, „Takimuri”. Iar puişorii subdezvoltaţi, de câteva sute de grame, vineţi şi doi la pungă, erau „Fraţii Petreuş”, cu trimitere la doi interpreţi de muzică populară.

Dar ce erau „calculatoarele”? Nimic altceva decât căpăţânile de porc. Iar „Adidaşii”, nicidecum pantofii sport, ci picioarele de porc. Adică nişte „patrioţi”, singura marfă rămasă în ţară, pentru consumul populaţiei.

Un raport din 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, redactat de specialişti conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006, arată condiţiile în care trăiau oamenii în anii ’80. Sectoare esenţiale ale economiei au fost trecute sub responsabilitatea directă a militarilor: transporturile şi telecomunicaţiile, principalele porturi, şantiere naţionale, minele şi, din 1985, energia.

U n decret din decembrie 1981 asupra “întăririi ordinii şi a disciplinei muncii” mergea până la prevederea de pedepse cu închisoarea pentru greşeli comise în timpul orelor de muncă. În 1983, se arată în raport, prin generalizarea “acordului global”, venitul minim garantat pentru toate categoriile de salariaţi a fost suprimat şi înlocuit cu o remunerare în funcţie de randament. Nerealizarea normelor planificate avea drept consecinţă o scădere a salariului, chiar şi în cazul în care cauzele nu erau imputabile muncitorului (epuizarea stocului, pană de electricitate etc.). Dacă nici una dintre aceste măsuri nu a contribuit realmente la ameliorarea productivităţii – obiectivul proclamat oficial -, ele au mărit în schimb ponderea arbitrariului şi a insecurităţii în raporturile de muncă.

Creşterea preţului electricităţii şi al gazului metan cu 300%

Aplicarea “acordului global,” care a provocat o scădere importantă şi imprevizibilă a veniturilor, intervenea într-un moment în care preţurile explodaseră (creştere de mai mult de 35% în medie pentru 220 de produse alimentare în 1982; creştere a preţului electricităţii şi al gazului metan domestic cu 300% între 1982-1987) şi în care penuriile care îşi făcuseră apariţia la sfârşitul anilor 1970 devin endemice.

Deja din 1977, se pune problema valorificării „superioare” a cărnii prin folosirea subproduselor – precum sânge, şorici, zgârciuri, cartilagii, pentru fabricarea în combinaţie cu făină de soia a unor preparate alimentare. Această măsură se află la originea binecunoscutului „salam cu soia” din perioada anii 1980.

Tot în această perioadă apar pe piaţă şi produse precum „tacâmurile” (capătul aripilor de pui, împreună cu ghearele) sau aşa-numiţii „adidaşi” (picioarele de porc). Această criză – instituţionalizată prin decretele mai sus menţionate asupra raţionalizării din 10 şi 17 octombrie 1981 şi mai ales prin “programul privind alimentarea ştiinţifică a populaţiei” din 1982, care îi conferea un caracter de permanenţă – se traducea prin raţionalizarea produselor de bază: pâine, făină, mălai, carne, zahăr, ulei, ouă, lapte. Chiar astfel raţionalizate, produsele alimentare erau deseori de negăsit, ceea ce a exacerbat fenomenul cozilor.

În şedinţa CPEx din 6 iunie 1977, care a analizat problema majorării preţurilor pentru intervalul 1977-1980, Ceauşescu insista ca în privinţa cărnii să se dea întâietate „valorificării superioare a subproduselor”: „Să se mărească rentabilitatea prin valorificarea celorlalte subproduse – sângele şi altele – şi introducerea celorlalte produse ca soia şi altele”.

Perversitatea comunismului se poate ilustra şi prin faptul că, asemenea măsuri au dus şi la o schimbare de mentalitate. După 1989, “salamul cu soia” a fost invocat în sens pozitiv, ca probă de patriotism a celor ce au îndurat comunismul în România, cu scopul de a-i denigra pe cei ce s-au întors din exil. Era un program delirant cu pretenţii de ştiinţificitate, care norma consumul de produse alimentare al populaţiei, împărţite pe categorii de gen, vârstă, efort fizic. Proiectul de program a fost publicat în „Scînteia”, 14 iulie 1982. În realitate, proiectul nu a fost aplicat, cantităţile de alimente efectiv consumate de populaţie fiind, de fapt, mult mai mici decât cele indicate.

Cartela de raţionalizare

Iată ca un exemplu – o cartelă de raţionalizare – cantităţile de produse alimentare obţinute la Braşov timp de 12 luni ale anului 1987: 8,5 kg de carne (4 kg de porc şi 4,5 kg de pui), 2,5 kg de făină; 10 l de ulei; 10,5 kg de salam . Se adagă 10 ouă distribuite în noiembrie şi 0,5 kg salam. Conform D. Ionescu, Food Rationing in Brasov, în „Radio Free Europe. Situation Report, Romania”, nr. 4, 4 martie 1988, pp. 9-12.

Să reamintim că Braşovul era unul dintre principalele oraşe ale ţării, iar centrele urbane erau mult mai bine aprovizionate decât localităţile rurale. La toate acestea se adăugau, din 1982, întreruperile de electricitate şi gaz din ce în ce mai frecvente şi anarhice. Consumul casnic era supus unor restricţii draconice (spre exemplu, încălzirea în timpul iernii era limitată la maximum 14 grade).

De asemenea, starea mizeră a locuinţelor şi a transporturilor în comun prin lipsa întreţinerii şi prin uzură, precum şi situaţia ecologică alarmantă contribuiau la deterioarea calităţii vieţii. Toate aceste elemente au dus – ca şi absenţa, devenită cronică, a săpunului, detergenţilor şi medicamentelor – la degradarea rapidă a stării de sănătate, la apariţia anumitor boli ale mizeriei, la scăderea, din 1980, a speranţei de viaţă. Mortalitatea generală şi în special mortalitatea infantilă deveniseră atât de ridicate încât, în ciuda măsurilor poliţieneşti adoptate în 1984-1985 cu scopul de a spori rata natalităţii, sporul natural înregistrat în 1988 (108.000 pentru o populaţie de aproape 23.000.000 de locuitori) era inferior celui din 1966, ultimul an în care avortul era încă legal (116.000 pentru o populaţie de numai 19.000.000 de locuitori).

Însă criza economică nu este suficientă pentru a explica sacrificiile impuse populaţiei. Puterea se lăuda, an dupa an, cu obţinerea unor recolte record. Chiar dacă datele furnizate erau în mod evident umflate, producţia agricolă reală ar fi putut totuşi să asigure în acelaşi timp şi o aprovizionare decentă şi exporturi substanţiale. Exporturile de produse agricole nu serveau decât parţial rambursării accelerate a datoriei externe în devize, decise în mod unilateral în 1981 de Ceauşescu – pretext oficial al politicii de austeritate.

Ele erau mai ales necesare pentru menţinerea dogmatică a unei strategii economice de tip stalinist (prioritate absolută acordată industriei grele, oricare ar fi preţul). În principal destinate Uniunii Sovietice, şi într-o măsură mai mică ţărilor din Orientul Mijlociu, exporturile de alimente serveau în primul rând la obţinerea de materii prime şi combustibili (minereu de fier, petrol, gaz, etc.) indispensabili funcţionării unei industrii siderurgice şi petrochimice supradimensionate şi energofage.

sursa: adevarul.ro miscareaderezistenta.ro

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419