„4 ARTAB”, o expoziţie de adevărată avangardă, la Alba Iulia

După cum anunţam la momentul potrivit, marţi, 2 noiembrie 2010, la Muzeul Naţional al Unirii a avut loc vernisajul unei expoziţii excepţionale. Aceasta s-a intitulat  „4 ARTAB” şi a reunit pe simezele muzeului albaiulian lucrările cu adevărat avangardiste ale unor tineri artişti din urbea noastră, ce s-au constituit, din câte ştiu eu, în primul grup coerent de artişti neîncorsetaţi de canoane de la Revoluţie încoace, grup intitulat „Colectiv contemporan”, un grup cu un program clar de dezvoltare şi cu un concept bine definit asupra actului artistic, patronat cu generozitate de Muzeul Naţional al Unirii. Un astfel de grup a mai fiinţat la Alba Iulia doar înainte de 1990, intitulat „Utops” şi format din „triumviratul” Diana Ţuculescu- Gigi Urdea – Teo Bihari.  Artiştii care au format acest nou grup de avangardă sunt Lucian Popa, Silviu Străjan, Dacian Hopârtean şi Gabor Antonio Luca.
Vernisajul a reunit un mare număr de tineri iubitori ai artei, o prezenţă notabilă fiind cea a maestrului Aurel Nedel, unul dintre studenţii preferaţi ai celebrului Alexandru Ciucurencu, însoţit de un grup de artişti hunedoreni. Oficiile de gazdă au fost făcute de prof.dr. Gabriel Rustoiu, directorul muzeului, iar prezentarea expoziţiei a aparţinut curatorului acesteia, prof.dr. Traian Mârza, care a făcut o trecere în revistă foarte elaborată a expoziţiei: „Inamici ai sensurilor clare, desluşite, afirmă profesorul Mârza, tinerii artişti renunţă la descrieri obiective şi apelează la întrebare, pentru a putea lumina lucrurile. Semantica imaginii nu apelează la analogii exterioare. Ajunge imaginea de interior, pentru a crea o lume mai adevărată. Reprezentarea nu este legată nicidecum de anumite afinităţi esoterice, care au îndeobşte rolul de a-l purta pe privitor prin labirintul decriptării mesajului. Este, oare, pictura acestor tineri ambiguă? Poate doar în măsura în care sunt şi „Odele pythiene” ale lui Pindar sau ispitirea Sfântului Anton de Flaubert, cândva şi ele catalogate drept ambigue. Artiştii au în subsidiar o ordine-dezordine savantă, îndelung căutată în procesualitate, dar nu pentru a urmări filiaţii ale unei şcoli anume (Lucian Popa). Tributari noilor apanaje multimedia ale civilizaţiei noastre, ei încep să compună  din clipa în care deschid computerul (Antonio Luca). Această nouă avangardă era aşteptată, era necesară şi inevitabilă. Desigur, incubaţia s-a produs odată cu descifrarea noilor posibilităţi oferite de tehnica digitală.
Aşadar, ciudăţenia metaforei plastice poartă un vocabular nou, în care regăsim elemente din preistorie, din Renaştere, din arta barocă, din romantism, simbolism şi dada, deopotrivă (Dacian Hopârtean). Există un sentiment al candorii la fiecare artist în parte, încifrat poate ca şi în lucrarea „Halourille 1894″, a pictorului simbolist Louis Welden Hawkins (Silviu Străjan). Paradoxul cuceririi plastice este încorsetat în ideea că ieşirea în exterior din lumea ta interioară nu se poate face fără o anumită violenţă (Antonio Luca). Cu alte cuvinte, deschiderea spre o lume toxică, cea a diriguitorilor şi a canoanelor contemporane incumbă un soi de luptă brutală. Şi, în general, nu pompozitatea domină imaginea, ci platitudinea viziunii (Mihai Mârza). Dar ce te faci, când cei care conduc au ochelari atât de fumurii? Ce e de făcut? Toţi pun întrebări, pentru că însuşi Noica spunea că atunci când pui o întrebare luminezi lucrurile.”
Ce ar mai fi de adăugat? Poate faptul că, deşi un celebru artist, George Braque, recomanda să nu gândeşti în faţa unui tablou, tinerii albaiulieni îl contrazic şi tocmai la asta ne îndeamnă: să gândim!
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI