VIDEO | În inima pitorească a Apusenilor, la Mogoș, un localnic încă bate coasa: ”Mergeam la coasă la fân, să ajutăm, că așa e bine să ajuți. Obiceiul nu putem să-l lăsăm”

În inima pitorească a Apusenilor, la Mogoș, un localnic încă bate coasa: ”Mergeam la coasă la fân, să ajutăm, că așa e bine să ajuți. Obiceiul nu putem să-l lăsăm”

În inima pitorească a Apusenilor, la Mogoș, acolo unde tradițiile locale au rămas un element vital al comunității, sătenii încă bat coasa, iar „claca la coasă” este o tradiție care s-a perpetuat până în zilele noastre.

La mijlocul lui august, o mulțime de oameni, mogoșeni și nu numai, s-au adunat cu mic, cu mare, în straie de sărbătoare, pentru o clacă de coasă, în apropiere de ”Muntele Bîrleștilor”, acolo unde Ovidiu Bîrlea organiza clăcile de coasă pentru culegerea folclorului local. Printre ei, s-a aflat și Ioan Moisiu, un localnic de 67 de ani, care știe cât de important e să ducă mai departe tradiția care în alte locuri a fost demult uitată, dar și un exemplu că în Apuseni, la Mogoș, se mai bate încă coasa.

”Încă mai batem, ce să facem, mai cosim cu de-astea. Tinerii care au mai rămas pe aici prin zonă mai cosesc și ei, nu s-au dat înapoi încă. Aici cresc și foarte multe animale, e zonă de munte, cel mai mult cu animale ne ocupăm. Ele sunt bază aici, alte venituri de unde”, a spus bărbatul pentru Ziarul Unirea.

Claca la Coasă este o tradiție care are rădăcini adânci în munca agricolă și în obiceiurile comunităților rurale. În trecut, Claca la Coasă era un eveniment important pentru comunitate, marcând începutul recoltării și simbolizând efortul comun în gospodărie.

În ciuda evoluției rapide a vieții moderne, locuitorii din Mogoș au realizat importanța păstrării tradițiilor autentice ale locului lor. La ceasul orânduit pentru începere, peste 40 de bărbați vrednici, mogoșeni ai locului, s-au îmbrăcat cu cămăși tradiționale, au luat coasa, cutea (obiect de ascuțit coasa) și s-au întrecut în brazdă și strigături.

”Pe vremuri, eram cu zecile, chiar sutele, acum suntem puțini. Mai ales când eram la primarul satului, la vicele și la învățător și la popa, preoteasa. Acum, cel mai mult se folosesc cositori, dar mai dăm și cu coasa, ce să facem. Vorba aia, nu ne-o plăcut școala facem ce am învățat”, povestește bărbatul.

Ioan Moisiu a început să cosească pe la 13-14 ani, tatăl său fiind bolnav de la mină, suferea de silicoză. Deși viața în satele din Apuseni nu este deloc ușoară, mogoșanul spune că nu ar pleca niciodată din acele locuri: ”Am început să-mi duc viața aici sus la munte, aicea mi-o plăcut, la bloc nu mi-o plăcut. Munca nu-i obositoare dacă lucrezi cu rânduială, adică să lucrezi ca să poți lucra și a doua zi. Nu trebuie într-o zi să fie gata, să te omori. Lucrezi dimineața până-i rouă, până-i răcoare, la amiază te hodini, faci așternut la claie, iar după-masa, seara, când se lasă răcoarea, iară mai cosești”.

Pe vremuri, își amintește cosașul, lumea se aduna la femeile văduve, care nu aveau pe nimeni să le cosească, care n-aveau bărbat: ”Ne adunam cu toții și le ajutam, mergeam la coasă la fân, le ajutam, că așa e bine să ajuți. Obiceiul nu putem să-l lăsăm, mai sunt și oameni care cosăsc manual, că nu toată lumea își poate cumpăra cositoare”. este de părere localnicul.

Când locul a fost gata cosit, așa cum o cere obiceiul, s-au așezat cu toții la masă, jos, pe iarba proaspăt cosită. Câteva mogoșence au fost ”gazde” și au pregătit pe ștergare albe ”prânzul cosașului”: plăcinte tradiționale pe lespede, caș proaspăt, slănină, ceapă și pâine aburindă și un păhărel de ”vinars” (rachiu).

Și datorită faptului că o clacă nu este doar despre lucru, pentru a trăi totul cât mai autentic, atât la coasă cât și la masă, voia bună a fost întreținută de muzicanți locali cu ”cetera” (vioara), toba și acordeonul.

În Evul Mediu românesc, claca era munca gratuită pe care ţăranii iobagi erau obligaţi să o presteze în folosul proprietarului. Această clacă se mai numea şi boieresc sau robotă.

Rămânând în mediul rural, claca a căpătat sensul de muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.

Claca este asociată de multe ori cu şezătoarea, şi regional i se mai spune şi furcărie. Ardelenii îi mai zic şi habă sau habără, iar în Muntenia i se mai spune şi sideancă. Procurarea materialelor de construcţie, piatră şi lemn, făcutul vălătucilor, lipitul, ridicatul şi acoperitul caselor, aratul, prăşitul, seceratul, cositul şi depănuşatul pământului erau prilejuri când ”se chemau în clacă” propriu-zisă sătenii, cu precădere tineretul. Între aceste munci voluntare se numărau şi clăcile de tors, ce erau de mare ajutor pentru femeile singure, care trebuiau să le facă haine copiilor mulţi pe care-i aveau, căci, ca toţi copiii, aceştia îşi murdăreau şi îşi rupeau îmbrăcămintea în zbenguielile lor.

Claca era bună şi pentru femeile ai căror soţi trăiau, căci bărbaţilor şi feciorilor li se zdrenţuia îmbrăcămintea în muncile grele pe care le efectuau vara şi iarna; era bună şi pentru fetele mari, care nu puteau purta orice, şi chiar pentru bătrânii ale căror straie se învecheau şi se rupeau. Aşadar, claca era şi este bună pentru toţi.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăreste Ziarul Unirea pe ȘTIRI GOOGLE