Un român, venit din Republica Moldova acum 24 de ani, demonstrează zilnic că ”meseria e brățară de aur” și este mândru că a devenit albaiulian

A întâlni oameni este tot un fel de-a lumina, de a-ţi scutura singurătatea sau umbrele care trag în jos de cuvinte. A vorbi cu oamenii este, de fapt, revărsarea lungului drum al respectului în albia unei reciprocităţi fecunde. A observa oamenii în traiectoria lor, mereu înspre ziua de mâine, aduce a respect al propriului sine, a te încărca încet, încet de falii ale bucuriei, respectului şi demnităţii.

În acest punct mă aflu, traversând mereu pe lângă aşa-zisa nouă piaţă agroalimentară din oraşul de jos rămasă doar stâlpi de beton, printre care vântul îşi cloceşte propriile slăbiciuni, lovindu-se de nepăsare, dispreţ, şi între care, mai nou, şoferii, nu puţini la număr, îşi parchează maşinile fără a da socoteală cuiva. Coborând spre ziarul „Unirea”, în calea mea se interpune piaţa improvizată, îmburuienită de vasta-i moralitate, pângărită de tristeţea alimentelor şi fructelor, lactatelor puse pe mese de lemn amirosind a tot ce vreţi, pe hârtii pătate, greu mirositoare, pe parbrizurile unor maşini, în cărucioare, pe grătare cu mici duhnind a grăsimi, dar şi a mâini neprotejate.

Trec printre vânzători şi cumpărători şi ajung la chioşcul de pâine de la Miceşti, unde şi franzela neagră s-a scumpit brusc la 2,50 lei. Ajung la capătul din stânga al pieţii, cu expoziţia de încălţăminte pusă pe ciment, cu preţuri exorbitante dincolo de care, printre cele două sau trei mese şi o maşină albă, zăresc surâsul unui om, mai mult mărunţel la trup, dar care degajă o bucurie aparte, un respect, prin mâinile căruia vin şi trec zeci de obiecte de metal, de la biciclete la fierăstraie mecanice, butelii, radiouri, obiecte casnice până la unele reparaţii ce necesită o pregătire specială. Şi întotdeauna trecând, încetinind paşii, îl privesc cu un respect deosebit, pentru că omul acesta a înţeles că meseria-i brăţară de aur, dar în cazul lui este vorba de un cumul de meserii, de experienţe, de confruntări.

Şi-am vrut să ştiu de unde vine, cine este în fond, cine l-a înzestrat cu asemenea respect faţă de muncă, de semenii săi. Şi l-am întrebat: „Dumneata se vede că stăpâneşti o gamă largă de meserii. Aţi făcut vreo şcoală specială pe la noi? Cine sunteţi, de fapt?”, conchid eu, prezentându-mă cu politeţe. El m-a privit, a râs copios şi totuşi reţinut, zicând: „Sunt şi eu un om care munceşte. Şi o face de mai mulţi ani. Asta-i tot. Şi nu mi-e ruşine, muncesc oriunde, pe orice vreme. Dacă-ţi place să munceşti, porţi în tine o mare bucurie”.

Mai mult n-am aflat de la el pentru că albaiulienii şi nu numai stăteau la rând cu diferite obiecte pentru reparat. Dar n-am renunţat, am scotocit în stânga şi în dreapta şi-am ajuns la soţia domniei sale, într-un magazin cât o încăpere de beton, lângă piaţa abandonată, şi-ntr-o zi şi-a deschis sufletul.

„Eu cu soţul meu şi cei doi copii suntem din Republica Moldova. Nicolae-i din Hăriceşti, iar eu, Olga, din Străşeni. Pe fetiţa noastră o cheamă Nicoleta, pe fiul nostru Adrian, după Adrian Păunescu, care ne-a făcut să plângem prin satele noastre. A venit Podul de flori, s-a iscat o asemenea încăierare între a avea şi a putea că practic n-am mai ştiut ce să facem. Şi soţul meu cu un prieten au trecut în România, au străbătut oraşe, localităţi, în urma mersului lor am hotărât să venim la Alba Iulia. Am dormit în maşină. N-am ştiut când e zi, când e noapte, am mâncat ce ne-a dat Dumnezeu. Aflasem că la Alba Iulia oamenii-s mai buni, că viaţa noastră ar putea avea un sens aici. Ne-am culcat, nu o dată, pe covorul de lacrimi, pe dunga unui plâns. Soţul meu este zootehnician, dar a învăţat zeci de meserii foarte uşor şi le-a practicat şi acasă şi aici. El are 50 de ani. Eu am lucrat la oficiul poştal.

În 1998 am obţinut cetăţenie română, vândusem casa din Moldova. Dumnezeu ne-a ajutat să avem doi copii. Fata, Nicoleta, este studentă în anul I la Politehnică, la Inginerie spaţială. Este posesoarea a 34 de premii şi diplome, invenţii. Băiatul, Andrei, este la Liceul Sportiv din Alba Iulia. Anul 1993, când am venit, ne-a încărunţit, dar întâlnirea cu Alba Iulia ne-a readus zâmbetul pe buze. Tot Dumnezeu ne-a ajutat ca astăzi să avem o casă construită lângă Bazinul Olimpic. Şi muncim de dimineaţa până seara. Eu aici, la acest magazinuţ, el la piaţă, prin târguri, de trei ori pe săptămână. De la Nicolae nu te poţi aştepta la vorbăraie. Vorba lui e fapta. Eu, lucrând la poştă, sunt mai vorbăreaţă. Nu ne-a fost uşor să trecem la lumina limbii române”. O lacrimă i-a ţâşnit din ochiul stâng. A şters-o cu un şerveţel.

„Dar, zic, care este numele vostru?”. „El este Nicolae Tirsină, eu, Olga Tirsină şi copiii la fel. Suntem albaiulieni, şi-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a oprit paşii aici. Eu am 45 de ani. Pe soţ îl caută multă lume, vin pe la mine, mă roagă să intervin. Într-o zi, un domn mi-a lăsat o perie de dinţi mecanică, din Italia, şi-a zis: «Spune-i s-o facă să meargă!» Şi-a mers! Şi eu nu mă mir. Dumnezeu i-a dat o asemenea minte că nu poate refuza pe nimeni, că-i răsplătit mai mult sau mai puţin. Asta-i afacerea noastră. Şi-i mulţumim lui Dumnezeu. Alba Iulia este casa noastră! Ce bucurie că am ştiut să ne oprim aici”.

Şi m-am întors într-o zi la piaţă. Şi-am zis: „Domnule Nicolae Tirsină, azi e ziua dumneavoastră de naştere, vă doresc sănătate, bucurii şi pace în familie”. A zis: „Aşa să fie!”, văzându-şi de reparaţia complicată de pe tejghea. I-am strâns totuşi mâna, poate mi-o încarc de bucuria năvălitoarelor meserii cărora le dă lumină. N-a scos o vorbă! Nici eu. Am lăsat două surâsuri să-şi dea mâna!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI