”Uliţa saşilor” din Pianu de Jos – satisfacţia lucrului bine făcut pentru posteritate

”Uliţa saşilor” din Pianu de Jos – satisfacţia lucrului bine făcut pentru posteritate

”Ulița sașilor” din Pianu de Jos și-a revenit miraculos după inundațiile devastatoare din iunie 2019, răzbind într-o toamnă magică, generoasă în culori și forme. Ulița în sine, de fapt acum o șosea largă și încăpătoare, este magică, indiferent de anotimp, de vreme și vremuri. Pentru un orășean de secol 21 strada pare de-a dreptul o fractură în timp și spațiu.

De fapt, îmi place să cred că aceasta este definiția ardeleanului, indiferent de etnie – român, sas sau maghiar. Eh. Aici, soarta i-a stabilit mai bine de opt secole pe sași. Așezarea a crescut. Casă lângă casă, uliță lângă uliță. Dar parcă ulița asta le întrece pe toate. Casele mari, cu porţi înalte, sculptate în lemn, lăcuite, duble – una pentru carul cu boi, alta pentru oameni, ferestre mari, luminoase, cu însemnele breslelor meșteșugărești aninate frumos, în piatră, ca o cunună pe frontispiciul locuinței.

Strada e largă, cu trotuare pietruite. Drumul este străjuit de nuci falnici, de vârsta senectuții. Idilic, asemeni decorului dintr-un burg german, de-o parte și de alta a drumului, șiroiește apa, prin două albii pietruite. Inundațiile din iunie le-a pus la grea încercare rezistența, însă acum, spre toamnă, cu sprijinul administrației locale dar mai ales al riveranilor, cele două pârâiașe și-au reluat cursul normal, podețele fiind curățate și decolmatate.

Pentru că, am uitat să vă spun: pentru întregirea peisajului de poveste, fiecare intrare în curte se face peste apă, pe un podeț. De prisos să vă mai subliniez faptul că de întreținerea spațiului din fața curții, de frumusețea locului, se ocupă fiecare proprietar de casă. Fiecare gospodărie este întreținută ”la milimetru”, nu vezi urmă de buruiană, o bucată de lemn aruncată aiurea sau măcar o piatră nelalocul ei. Mândria lucrului bine făcut funcționează de sute de ani aici. E valabilă și în ziua de azi. Iar concurența dintre vecini nu a dus decât la progres.

Dacă un vecin și-a ridicat o casă mândră, celălalt, din sus sau din jos, s-a ostenit să-și croiască una și mai și. Așa a ieșit mândrețea de uliță, cu mândrețe de case, una și una. lSașii au plecat de pe ulița lor Te-ai fi așteptat ca la așa peisaj și la așa case, ulița ”sașilor” să forfotească de lume. Ei bine, nu mai e chiar așa. Pentru cei care au uitat, fie și măcar o secundă acest lucru, reamintim că regimul comunist nu a fost unul foarte propice nici pentru români, nici pentru sași, nici pentru unguri. A fost unul foarte restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară – pentru aceia care aveau totuși unde să se refugieze! – iar emigranții erau considerați ”trădători”.

Regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu a pus în practică așa numita ”vindere” a minorităților, de care au beneficiat atât etnicii germani din România, cât și evreii doritori să emigreze în Israel. Practic, guvernul federal german și-a răscumpărat sașii plătind o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra. Suma era calculată după numărul anilor de studii gratuiți urmați în România.

Toți sașii care au emigrat cu familiile în RFG sau RDG au semnat autorităților române că își cedează casele statului. Aproximativ 230.000 de șvabi și sași au emigrat contra unei despăgubiri plătite de Republica Federală Germania între anii 1968 și 1989. Statul german a plătit pentru ei aproximativ trei miliarde de mărci, spun unele surse. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult. Casele au fost abandonate sau au fost invadate de oameni fără căpătâi care le-au distrus, încetul cu încetul. La Pianu de Jos, ulița cu casele ei a trecut cu bine de toate aceste încercări, chiar dacă localitatea a pierdut zeci de familii de sași. Însă, din păcate, multe porți sunt și acum ferecate. În alte case, cu viață în ele, locuiesc persoane intrate demult în iarna destinului.

Migrația a lovit rău și aici, ca-n totă România, de altfel. lBiserica sașilor din Pianu de Jos Biserica evanghelică, ”a sa­şilor”, cum îi spun oamenii, e aşe­zată chiar lângă Hudiţa lu’ Bonfoi (străduţă care trece peste râul Pianu). Lăcaşul e acolo încă din Evul Mediu, adică din secolul al XIII-lea. Biserica Evanghelică – Lutherană din Pianu de Jos, cu o vechime de peste cinci secole, a fost renovată şi întreţinută după anii 1990 prin grija comunităţii săseşti rămase aici sau emigrați, cu sprijinul familiei de sași Lutsch, care a ales să rămână şi să trăiască în continuare în România. Acest edificiu face parte dintr-un complex de monumente istorice, înregistrat în patrimoniul naţional sub denumirea de ”Ansamblul Bisericii Evanghelice din Pianu de Jos”. În trecut era străjuită de ziduri şi a fost folosită ca şi cetate, iar în vremuri de restrişte chiar şi pe post de fortăreaţă.

În urmă cu aproape 700 de ani, de o parte şi de alta a intrării în biserică au fost plantaţi doi stejari, iar în urmă cu câţiva ani, în timpul unei furtuni puternice, stejarul din partea dreaptă a intrării a căzut producând avarii însemnate turnului. Interiorul bisericii e sobru și prezintă un altar simplu, plat, lucrat în stil baroc, în anul 1755, însă fără ornamentaţie figurativă. În mijlocul altarului se află o pictură în ulei, reprezentându-L pe Hristos, iar în sacristie se găsesc urme ale unei cristelniţe vechi din piatră. Exteriorul bisericii este înconjurat de o poiană, în stilul ansamblurilor mănăstirești, peisaj care vine în completarea priveliștilor săsești din sat, alcătuite din ulițe largi, case înalte și nuci bătrâni.

Școala săsească din Pianu de Jos

La Pianu de Jos, şcoala săsească veche, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă, avea la început o singură sală mare de învăţământ.

Era amplasată, evident, pe ”ulița sașilor”. Şcoala săsească dispunea de clădiri spaţioase, cu loc larg de curte pentru copii, cu grădină mare şi cu material didactic corespunzător. În 1910 s-a construit un nou local, compus din două săli pentru desfăşurarea cursurilor şi două locuinţe pentru învăţători. Din acel an, vechea clădire a şcolii săseşti a fost folosită până în 1963 ca și Cămin Cultural Săsesc. Şcoala săsească avea numai ciclul primar, iar elevii saşi continuau gimnaziul în limba română având repartizate săptămânal ore de limba germană.

După decembrie 1989, după plecarea masivă a saşilor în Germania, secţia germană s-a desfiinţat în Pianu de Jos din lipsă de elevi şi cadre didactice. Începând din anul școlar 1996/1997 şcoala poartă numele ”Augustin Bena”. lStăvilarul de pe ”ulița sașilor” Că lucrurile sunt făcute bine până la ultimul amănunt pe ”ulița sașilor”, nu am nicio îndoială. Un ”mic” exemplu pentru demonstrație: cele două pâraie care conferă aspectul idilic al străzii cu nuci și case faine sunt deviate, din râul Pianu, iar mai apoi, tot printr-un canal colector care le unește, se duc tot în acest râu.

Însă, oameni prevăzători, sașii de pe această stradă s-au gândit la toate: în capătul de sus al apelor au montat un stăvilar. Acesta se închide și oprește apa toamna iar primăvara, după ce vine dezghețul, este ridicat iar apa năvălește iar frumos, prin albiile pietruite de pe stradă. Primarul comunei Pianu, Ioan Marin Petruse, ne spune că stăvilarul, rudimentar la început, a fost modernizat prin grija administrației locale. În plus, canalul colector, care duce apa în râu în capătul din sus al străzii, din pământ la început, a fost betonat. Primarul Petruse ne spune și care este rolul stăvilarului.

”Toamna, când frunzele atâtor nuci cad pe jos, sunt luate de vale și înghesuite în dreptul ultimei case, din josul străzii. Vecinii nu au considerat acesta un lucru corect, fiecare fiind conștient că trebuie să-și curețe frunzele din dreptul casei. Așa că toamna oprim apa, punând stăvilarul, astel încât frunzele să poată fi curățate de fiecare gospodar, în fața casei sale. În plus, stăvilarul este de folos și atunci când vine apa mare pe Valea Pianu. La dezastrul din iunie, când apa din viitură a depășit un metru și pe străzi, stăvilarul nu a făcut față. Acum lucrurile au revenit la normal pe stradă, oamenii și-au refăcut zugrăvelile de pe case, și-au reparat porțile și ce a mai stricat apa. ”Ulița sașilor” a revenit la frumusețea sa inițială”, ne-a explicat primarul Petruse.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI