Sfântul Ioan Scărarul

Este nespus de greu şi anevoios lucru să intuieşti şi să prevezi traiectoria vieţii cuiva de la naştere până la mormânt. La naştere suntem un minuscul semn de întrebare apărut pe orizontala lumii. Nu ştim nimic, nici despre noi, nici despre alţii, nici ce avem de făcut sau încotro ne îndreptăm. Nu ştim nici să umblăm, nici să mâncăm, doar plângem şi ne tânguim, aşteptând îndurarea cuiva, care să ne scoată din descumpănire. Dar încet, încet, cu ajutorul mai marilor începem să căpătăm pricepere, înţelepciune, putere, îndrăzneală şi chiar să ne însuşim unele indicii de orientare în viaţă. Aşadar, după un început şovăielnic, fiecare ins îşi alege propria sa traiectorie, unii pornind vijelios pe povârnişul decăderii morale din care, foarte puţini îşi mai revin, iar alţii, urmează neabătut cu paşi de metronom prevederile legii. Aceştia nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, nu aud plânsul celor îndureraţi, nu iau seama la suferinţele insuportabile ale celor bătuţi şi aruncaţi la marginea drumului, îşi plătesc datoriile faţă de orânduire, se duc chiar la biserică, postesc, se roagă în felul lor, dar nici un strigăt disperat nu-i sminteşte din mersul lor rigid, disciplinat şi rece. Nu cer nimănui nimic, nici nu dăruiesc, nu strică, nici nu zidesc, n-au nicio implicare socială, nicio vibraţie, nicio tresărire la clocotul vulcanic ce frământă societatea şi lumea. Imaginea lor de ansamblu oferă ochiului o privelişte respingătoare, dezgustătoare.
Din altă categorie se desprind cei cuceriţi de învăţăturile inspirate ale Evangheliei şi sunt călăuziţi de idealul desăvârşirii. Ei nu-şi pleacă urechea la chemarea de sirenă a ispitelor din lume, n-au ochi pentru atracţiile păcătoase oferite de peisajul cotidian, iar dacă totuşi li se întâmplă să cadă din pricina drumului sinuos şi denivelat al tentaţiilor şi dezamăgirilor, nu zăbovesc în starea decadentă, ci grabnic se ridică, se scutură de gândul renunţării şi a slăbiciunilor, îşi refac energiile continuând cursa şi lupta cu potrivniciile vieţii.
Un astfel de nevoitor de cinci talanţi, care s-a luptat eroic cu provocările, vicleniile şi asperităţile lumii de păcate a fost Sfântul Ioan Scărarul.
Vom lua ca dată şi loc de baştină, anul 579, în Palestina. Intrând foarte devreme (la 16 ani), în mănăstirea Muntelui Sinai, i se atribuie numele de Sinaitul, dar pentru că era şi un om foarte învăţat şi cultivat a fost supranumit Scolasticul. Numele cel mai cunoscut şi mai consacrat însă, este Ioan Scărarul, şi i se trage de la lucrarea „Scara”, pe care a realizat-o după visul patriarhului Iacob descris în Cartea Facerii (cap. XXVIII, 11-12), unde se spune: „Ajungând (Iacob n.n.) însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că parcă era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea”. După acest model, Sfântul Ioan realizează scara urcuşului spiritual-moral, pe care cei însetaţi de vederea lui Dumnezeu se nevoiesc să o escaladeze treaptă cu treaptă, până ajung sus, unde vârful scării se reazămă pe bolta cerului. Pentru atingerea pragului de sus, nevoitorul trebuie să păşească pe fiecare treaptă a scării, lucru ce echivalează cu împlinirea tuturor cerinţelor creştineşti, necesare pentru mântuire. Privind fugar cuprinsul acestei opere observăm că ni se recomandă: lepădarea de viaţa deşartă, despătimirea; practicarea virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea şi iubirea, iar ca măsuri de ocrotire a purităţii sufleteşti ne impune să combatem: mânia, ţinerea de minte a răului, clevetirea, minciuna, lenea sufletească, iubirea de argint, mândria, etc., fapte calificate drept criminale, pentru că ucid sufletul fără să clipească. După afirmaţia unui erudit teolog ortodox „scara este crucea fiecăruia, este curcubeul aruncat de forţa spirituală a omului peste zările şi orizontul obişnuit, unde se află adevărata fericire şi trăire sfântă, ca răsplată a faptelor bune”.
Prin însuşirea şi trăirea neabătută a învăţăturilor dumnezeieşti, prin rugăciune încrezătoare şi nădejde neclintită în purtarea de grijă a Providenţei, prin post aspru auto impus, prin identificarea şi împletirea vieţii materiale şi morale cu a celor mai lipsiţi şi mai nevoiaşi fraţi ai lui Hristos, Sfântul Ioan Scărarul a atins culmi de desăvârşire spirituală atât de ridicate, încât mulţi bolnavi se vindecau la vederea chipului său, aşa cum în epoca primară bolnavii şi neputincioşii atinşi de umbra sau de hainele Sfinţilor Apostoli se tămăduiau pe loc de orice boală sufereau.
Credinţa Sfântului Ioan Scărarul, trăită şi ridicată la dimensiuni serafice, a fost pentru creştinul din toate vremurile o incitantă provocare la lupta cu păcatul, un examen de trecut şi o scară de urcat pe treptele desăvârşirii, până la măsura îndumnezeirii naturii omeneşti.
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI