Sfânta Cuvioasa Paraschiva

Sărbătorile sfinţilor din calendar sunt bucuriile creştinilor sau nişte daruri dumnezeieşti presărate prin grădina sufletului aflat într-un moment de repaus şi de refacere.
Din cei mai fragezi ani ai vieţii, Cuvioasa Paraschiva, născută acum aproape 1000 de ani în satul Epivat, în sudul Dunării, a înţeles imperativele credinţei mai bine decât mulţi nevoitori, care au ocolit pământul înainte de a găsi calea, adevărul şi viaţa. Dacă l-a întâlnit pe Hristos atât de timpuriu şi s-a îndulcit cu parfumul învăţăturilor Sale, nu înseamnă că parcursul său lumesc a fost unul liniştit, dimpotrivă, viaţa sa scurtă şi densă n-a cunoscut un moment de odihnă de la naştere şi până la moarte. Se ştie că dacă trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor, harul lui Hristos suplineşte slăbiciunile şi neputinţele. Deviza ce şi-a luat-o ca şi călăuză ce o detaşază de jocurile copilăriei, aruncându-o în vâltoarea unei vieţi aspre şi primejdioase este chemarea şi provocarea Mântuitorului din prima Evanghelie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei XVI,24).
Cuvioasa fecioară s-a lăsat uşor pătrunsă de idée, acceptând pe loc oferta, deoarece aceasta era viaţa ce-o poftea. Dumnezeu a ferit-o de cele mai inocente ispite aşa că nici trupul, nici sufletul nu i-au fost atinse de pasiuni vinovate, ci mai mult, pe temelia sufletului său neprihănit a început să clădească cu multă stăruinţă şi migală fapte de mare sensibilitate şi aleasă valoare ce au făcut din ea mândria creştinătăţii. Credea cu tărie că facerea de bine este culmea rostului pământesc al fiecărui trăitor. Chiar dacă avea origine sănătoasă, provenind dintr-o familie înstărită, fapta bună, caritabilă sau milostenia, în familia Cuvioasei era greu de înfăptuit. După inima ei frumoasă şi curată ca un crin înflorit în mijlocul verii, ar fi deschis porţile şi ar fi deşertat hambarele asemenea lui Iov şi Avraam oferind hrană, îmbrăcăminte şi adăpost pentru toţi săracii. Din păcate, bunătatea fără margini nu s-a putut exprima deplin din pricina răutăţii tatălui său, pe care nu-l înduioşau deloc sentimentele duioase ale fiicei sale, faţă de odraslele flămânde şi zdenţuroase ale sclavilor. Măsurile coercitive şi bătăile n-au avut însă tăria să o descurajeze şi nici să o înstrăineze de dragostea pentru sărmani, în care vedea pe fraţii prea mici ai lui Hristos. Cum să mănânci pe săturate când alţii sunt rupţi de foame în fiecare zi, cum să porţi haine frumoase şi podoabe costisitoare când cei mulţi n-au cu ce-şi înveli trupul pe vreme de iarnă? Surprinsă în repetate rânduri asupra faptelor de caritate şi fiind bătută din ce în ce mai nemilos de către cel ce i-a dat viaţă, plănuieşte să fugă de acasă. Acest gând îl finalizează chiar în noaptea când tatăl său i-a pregătit nunta cu un tânăr bogat din Constantinopol. Planul tatălui era departe de planul fiicei sale, ca cerul de pământ. Într-o clipă de nesupraveghere reuşeşte să se facă nevăzută cu un grup de tineri şi tinere crescuţi în acelaşi duh al Evangheliei, şi părăsind Epivatul au pornit spre Constantinopol cu o corabie. Înainte de plecare a lăsat sărmanilor toate hainele sale preafrumoase, precum şi tezaurul de aur şi pietre preţiose cu care să fie răscumpăraţi însoţitorii săi.
De la Constantinopol pleacă în Palestina, îmbogăţindu-şi sufletul cu vizitarea Locurilor Sfinte; Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea Pontului, Peştera Betleemului, Mormântul Mântuitorului, Pustia Iordanului. Deşi trăia în condiţii de austeritate şi singurătate, fiarele pustiului nu o atacă, şerpii nu o vatămă, ci toate vieţuitoarele treceau blânde şi cuminţi pe lângă ea fără să-i pricinuiască nici un rău.
La vârsta de 25 de ani se întoarce la Epivat, satul naşterii sale, bolnavă şi slăbită din pricina posturilor aspre pe care le ţinea. Doreşte să mai vadă o dată Constantinopolul, dar pe corabie se stinge din viaţă. Navigatorii înspăimântaţi o înmormântează la repezeală la marginea mării. Fluxul şi refluxul au spălat nisipul sub care se găsea trupul firav al Cuvioasei, scoţând la suprafaţă un corp neputrezit. Voiau s-o înmormânteze în cimitirul obişnuit, dar câţiva bolnavi atingându-se de trupul ei, şi-au recâştigat sănătatea. Faptul acesta a determinat pe Patriarhul Constantinopolului să o depună într-o raclă în Biserica Sfinţilor Apostoli, unde mulţimi nenumărate veneau şi se închinau primind în schimb bogate binefaceri. Aşa cum viaţa sa a fost o continuă umblare şi sfintele ei oseminte au fost mutate din loc în loc spre a fi ocrotite de profanatorii necreştini despre care se ştie că au cucerit Constantinopolul precum şi alte locuri unde Cuvioasa Paraschiva a fost depusă temporar.
La 13 iulie 1641, pe vremea domnitorului Vasile Lupu şi a Mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, moaştele Cuvioasei Paraschiva ajung la Iaşi, în Biserica Sf. Trei Ierarhi, iar astăzi se află în biserica Mitropolitană din acelaşi oraş, unde an de an la 14 octombrie, ziua mutării sale la ceruri, zeci de mii de credincioşi de pe tot cuprinsul ţării precum şi din afară îşi apleacă fruntea în faţa sfintelor oseminte de la care aşteaptă mulţime de daruri negrăite.

Preot Petru PINCA, Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI