Sâmbătă, 22 februarie – pomenirea morților sau MOȘII de iarnă. Originea și semnificația acestei zile

Sâmbătă, 22 februarie – pomenirea morților sau moșii de iarnă. Originea și semnificația acestei zile

Pomenirea sau cultul morților este una dintre cele mai vechi forme de religie. Anticii se bazau pe convingerea că cei decedați nu au murit „cu totul”. Avem mărturii vechi testamentare care vorbesc despre diferitele moduri prin care oamenii aveau o anumită formă de respect pentru cei care au murit, iar în Noul Testament vedem atitudinea pe care o are Hristos față de moarte și de cei morți.

Citește și:  Calendar creștin ortodox: Când pică Paștele ortodox în următorii ani: 2020, 2021, 2022, 2023, 2024, 2025

Pe acest fundament, Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, şi anume sâmbăta. În această zi, la unele slujbe, dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

INFORMARE COVID-19

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a sărbătorii din Sâmbăta Mare, a şederii lui Hristos în mormânt și că, din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți. Dar, în mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială respective (Triod și Penticostar):

a) sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi

b) sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăţa Rusaliilor).

Citește și: Mesaje de Paste fericit. Urări, felicitări și SMS-uri pe care le poţi trimite de Sfintele Pasti

Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (psihosabbaton) (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia. Anul acesta, moșii de iarnă o să fie în 22 februarie.

Conform istoricului bisericesc Nichifor Calist şi a imnografilor Triodului, ne aducem aminte și îi pomenim pe (stră)moșii noștri în sâmbăta dinaintea lăsatului sec de carne, deoarece ziua imediat următoare este Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Pomenirea adormiților în rugăciunile noastre devine, în acest fel, un tablou al adunării tuturor oamenilor, morţi şi vii, la Judecata de Apoi. În acest sens, părintele Ene Braniște consemnează că stabilirea acestei zile a fost posterioară secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în duminicile din cursul anului bisericesc.

În ceea ce privește pomenirea morților în Postul Mare – și pentru că am amintit de Triod –, potrivit rânduielilor tipiconale consemnate aici, doar în sâmbetele a doua, a treia și a patra se va săvârși pomenirea morților, celelalte sâmbete din Post (prima, a cincea, a șasea și a șaptea) fiind dedicate altor evenimente sau persoane sfinte din viața Bisericii.

Credinţa ortodoxă nu-i uită pe strămoşi!

„Moşii” înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoşii cei mai îndepărtaţi, despre care ştim tot felul de întâmplări, verii, mătuşile, unchii noştri, părinţii, fraţii, surorile, copiii, prietenii apropiaţi, într-un cuvânt, toţi cei dragi ai noştri, mutaţi în „lumea de dincolo”, pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre „veşnica lor pomenire”.

Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viaţă pământească şi imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecaţi dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Şi în aceste frânturi de viaţă recuperată, în aceste momente de rugăciune înălţată pentru odihna sufletelor lor, suntem toţi laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia şi în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morţi, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câştige prinos de plată şi să mijlocească la Dumnezeu pentru noi”. Aşadar, adevăraţii creştini simt nevoia legăturii cu fraţii lor prin rugăciune, prin pomeniri şi prin slujbe speciale. Există totodată obligaţia firească de a-i pomeni pe cei adormiţi. Moşii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morţii, ci un prilej cu care îi pomenim şi le arătăm că nu i-am uitat.

„Rugăciunea pentru cei morţi – expresia fundamentală a Bisericii ca iubire”

Pomenirile şi rugăciunile pentru cei adormiţi sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toţi suntem pecetluiţi în Hristos, iar harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiţi se regăseşte la toate popoarele. Orice civilizaţie din trecutul omenirii i-a pomenit pe cei trecuţi dincolo. Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărţirea sufletului de trup. În urma acestei despărţiri, numai trupul îşi pierde puterea de viaţă, ca orice materie trecătoare.

Părintele Al. Schmemann: „Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiţia apostolică, scrie: „Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfeşte în Sfântul Altar”.

Coliva, prescura şi vinul în tradiţia ortodoxă

Pentru slujba de pomenire a morţilor, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) şi vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfinţite şi date de pomană pentru sufletul celor adormiţi.

Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării ,,Veşnică pomenire” reprezintă expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morţilor. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazdă, pentru ca putrezind să încolţească şi să dea roadă, tot aşa şi trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune.

Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, acelaşi simbolism. În unele zone ale ţării ele se numesc chiar „parastas”.

Alături de colivă şi colac, la parastas se întrebuinţează şi vinul din care se stropeşte, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârşeşte parastasul, ca şi peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscenţă din vechile practici romane legate de cultul morţilor, numite „libaţiuni”, adică spălări sau stropiri. În practica noastră creştină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte.

Atât vinul, cât şi pâinea sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtăşanii. De aceea, turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui răposat este un simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se aşază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.

Ierurgia parastasului (cuvântul „parastas” înseamnă „a mijloci pentru cineva”) este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiţi, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea „Veşnica pomenire”. Se mai numeşte şi „pomană” şi a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creştinismului după fiecare Sfântă Liturghie. Din partea familiei celor adormiţi se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morţii. Apoi la 3, 6 şi la 12 luni, şi în fiecare an, până la şapte ani. Se obişnuieşte şi pomenirea morţilor în cadrul a 40 de Sf. Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de „sărindare”.

Nu se fac parastase în:

– duminicile de peste an;

– perioada dintre Nașterea și Botezul Domnului;

– de la lăsatul secului de carne până la sâmbata întai din Postul Mare, sâmbăta Sfântului Teodor;

– din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;

– zilele de luni, marți, miercuri, joi și vineri, din Postul Sfintelor Paști, pentru că în aceste zile este săvârșită Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.

Sursa: doxologia.ro

ziarullumina.ro

creștinortodox.ro

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...