Revoluția din 1989 de la Cugir, văzută prin ochii unui copil de 6 ani : „Am înțeles atunci că niciodată nu o să mai fie cum a fost înainte de geroasele zile de 21 și 22 decembrie”

Revoluția din 1989 de la Cugir, văzută prin ochii unui copil de 6 ani : „Am înțeles atunci că niciodată nu o să mai fie cum a fost înainte de geroasele zile de 21 și 22 decembrie”

Îmi amintesc și acum, după 35 de ani, zilele geroase de decembrie din 1989, când gândul meu de copil de 6 ani era doar la Crăciunul care bătea la ușă și la cadourile pe care Moșul le pregătise pentru mine. Eram acasă cu sora mea de doar 4 ani la vremea aceea și cu bunicii alături de care am crescut la Cugir. Ne jucam ca de obicei în casă, dar simțeam o oarecare neliniște în comportamentul adulților.

Nici acum nu-mi dau seama cum s-a întâmplat totul, dar ne-am trezit dintr-o dată în beznă totală. „S-a luat curentul”, ne gândeam noi, iar pe holul blocului în care locuiam pe strada Doinei, în fostele proprietăți, cum le știe lumea din oraș, au început să se audă strigăte de bărbați și bubuieli. „Se întâmplă ceva, închide repede ușa și du fetele în cameră”, mi-l amintesc pe bunicul (Micu’, cum îi ziceam noi) spunându-i bunicii. Curiozitatea unui copil de 6 ani m-a făcut însă să revin lângă ușa apartamentului la scurt timp.

Citește și: Cugir, al doilea oraş liber de comunism după Timişoara. Filmul Revoluţiei din Decembrie 1989

În bloc, agitație și gălăgie tot mai mare și mai aproape de apartamentul nostru. Ne uitam speriați unul la celălalt fără să îndrăznim să spunem ceva, încercând să deslușim de unde se aude zgomotul. Îmi amintesc cum bunicul a tras repede roletele la geamuri, pe măsură ce pe scară începeau să se audă zgomote de sticlă spartă, dar și de mobilier izbit și rupt. Șușoteam în brațele bătrânilor, cu privirea mereu la ușă și frică să nu ajungă și la noi necunoscuții de afară.

Cu gândul că ceva neobișnuit se întâmplă, încercam să deslușesc vorbele de pe coridorul blocului, acoperite de zgomotul lucrurilor sparte cu furie. Îmi amintesc frânturi de conversații, rămase întipărite în memoria crudă a unei copile de 6 ani: `Au spart apartamentul lui I.I.”, `Pe ei îi caută”, dar și `Sigur au fugit, nu sunt acasă”.

Îmi amintesc mirosul de fum după ce persoanele care au vandalizat apartamentul directorului Oficiului de Gospodărire Locativă la acea vreme, au dat foc cărților din biblioteca vecinilor. Până la urmă gălăgia s-a mutat în zona pivnițelor și garajelor, unde oamenii sperau că vor da de vecini, deși bunicii erau convinși că au reușit să fugă la locuința unor rude din oraș.

Nici la televizor nu au îndrăznit bunicii mei să îi dea drumul, iar ușa casei s-a deschis doar când strigătele au încetat și s-a așternut liniștea în bloc. Îmi amintesc cum, rând pe rând, ușile se deschideau și auzeam vocile vecinilor, în special ale bărbaților, care și-au făcut curaj să iasă și să vadă ce se întâmplase.

Sora mea și cu mine, dar și ceilalți copii de pe scară, am avut voie să ieșim din casă abia a doua zi, pe lumină. Cu un etaj mai jos, la doar o ușă distanță, zăcea un morman imens de obiecte din porțelan, cristal, bibelouri sparte de mulțimea furioasă în noaptea precedentă. Ușa apartamentului fusese spartă, iar locuința răvășită. Din nefericire pentru noi, pivnița noastră fusese confundată cu cea a Ioneștilor, iar oamenii furioși au făcut totul praf. Peste tot zăceau borcanele cu murături, dulcețuri, compoturi și zacuscă sparte și aruncate peste slănina pusă cu sare din porcul abia tăiat. Bidoanele cu carne în unsoare și cârnații erau călcate în picioare, iar bunicii nu au putut salva nimic din proviziile pentru iarnă.

În aceeași zi, vorbea lumea că familia I. ar fi reușit să coboare de la etajul 1 al blocului pe vița-de-vie și să fugă la casa unei rude din Cânepi. Îmi amintesc că zile la rând niciun membru al familiei nu s-a întors la bloc, decât în momentul când spiritele s-au calmat în oraș.

Începând din acea seară, bărbații din bloc, „înarmați” cu bâte, răngi, securi, au făcut cu rândul de pază în fața blocului, iar la scurt timp la ușa de intrare în clădire a fost montată o yală. Și uite așa, hop și noi, copiii din bloc, am mutat jocurile din casă pe holurile blocului! Eram mulți, la fiecare etaj măcar unul, de toate vârstele. Nu știam noi de frământările care au cuprins țara cu multe zile înainte, nu ne era frică, ne simțeam în siguranță știind că tații și bunicii sunt afară. Îmi amintesc imaginea impunătoare a bunicului meu cu o secure în mână, care înainte să închidă ușa blocului în urma lui, mi-a spus: „Du-te sus, fetiță”! Era un om înalt, dar în acea seară mi se părea uriaș, cu șuba pe umeri și căciula de blană pe cap, părea desprins din basmele unei copilării care nu a cunoscut internetul și tehnologia modernă.

Zile la rând, de cum se însera, geamurile erau acoperite cu pături închise la culoare, roletele lăsate și cu greu încercam să deslușesc ceva din ce se întâmplă afară. Uitasem de joacă, eram acolo un fel de gură-cască și noi, vedeam pe la televizor una alta, deși nu pricepeam mare lucru.

La un moment dat, printre discuții pe care cu greu mi le amintesc, i-am auzit pe bunici discutând că a fugit Ceaușescu! Ei erau entuziasmați, dar și precauți în același timp. Nu știam noi ce înseamnă asta, habar n-aveam care-s frământările din capitală. Și mai îmi amintesc că ascultam toate discursurile și urmăream toate evenimentele terifiante din București, până târziu, noaptea, la televizor.

Am adormit seri la rând cu frica că poate nu ne vom mai trezi a doua zi de dimineață, cu gândul că totul e un film urât și că totul va reveni la normal. Pentru că era atât de „normal” ceea ce trăisem până atunci, cozile și rațiile de pâine și lapte, alimentele date pe cartele, programul de două ore la televizor, drumurile pe care bunicul le făcea la București, de unde revenea cu geamantanele pline de unt sau alte produse pe care cu greu le procuram altfel. Nu credeam, în mintea mea de copil de 6 anișori, că toate acele evenimente teribile aveau, de fapt, să deschidă drumul spre libertatea pe care o trăim azi.

Și mai țin minte ziua de Crăciun din 1989, când la televizor era procesul soților Ceaușescu și imaginile cu execuția lor.

Parcă simt și acum sentimentele care m-au încercat atunci și cu siguranță nu voi uita niciodată imaginea soților Ceaușescu împușcați. Copilul de atunci nu înțelegea de ce era nevoie ca doi oameni să moară, să fie uciși. Am plâns, îmi părea rău pentru ei, dar cred că am plâns și de frică, scenele fiind prea grele de văzut pentru un copil. Atunci am înțeles că niciodată nu o să mai fie cum a fost înainte de geroasele zile de 21-22 decembrie 1989 de la Cugir.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI