// ViewContent // Track key page views (ex: product page, landing page or article) fbq('track', 'ViewContent'); // Search // Track searches on your website (ex. product searches) fbq('track', 'Search');

Procesul şi martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan de pe Dealul Furcilor. Horea, principala personalitate a Răscoalei de la 1784 – 1785

Procesul şi martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan reprezintă ultimul act din drama Răscoalei de la 1784 – 1785, scrisă cu sânge de iobag român, însetat de libertate şi dreptate. Astfel s-a terminat această răzvrătire a ţăranilor români, care cu cinci ani înainte de Revoluţia franceză din 1789, luptau pentru aceleaşi idealuri perpetue ale omenirii. Neînţelegerea împărătească, ura nobilimii, forţa armatei şi trădarea unor conaţionali s-au unit pentru a stăvili mişcarea naţională în care se răsfrângeau toate umilinţele şi suferinţele românilor, acumulate de secole în sufletele lor obidite.

horeaDupă încetarea luptei şi după prinderea capilor ei, trebuia să se desfăşoare şi ultimul capitol din istoria acestei mişcări populare: procesul şi martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan. Procesul lor n-a fost în fond decât o anchetă ordonată care trebuia să se termine cu o sentinţă ordonată. Această anchetă, ca orice instrucţie, era efectuată în cel mai strict secret de o comisie specială cu excluderea organelor oficiale locale. Menirea ei era de a scoate la iveală cauzele mişcării şi de a dezvălui faptele necunoscute şi complicii capilor răscoalei. Grija împăratului de a învălui în cea mai mare taină, faţă de oficialităţile locale de atunci, rezultatele acestei anchete, s-a explicat în mai multe feluri. Fapt cert este că această anchetă ordonată n-a fost un proces în sensul adevărat al cuvântului, în care judecătorii să caute să-şi facă convingerea, ci a fost mai mult un mijloc de informare personală a împăratului şi pe de altă parte un prilej de pronunţare a unei sentinţe ordonate de mai înainte. În fond însă, puţin importantă a fost forma în care s-a desfăşurat procesul lui Horea, Cloşca şi Crişan, rezultatul la care s-ar fi ajuns ar fi fost acelaşi chiar şi în cazul în care instanţa ordinară locală l-ar fi executat. Sentinţa de condamnare la moarte s-ar fi pronunţat de aceasta chiar cu mai multă grabă şi neîndurare.

Dacă procesul trebuia judecat în cel mai mare secret, în schimb, cu atât mai spectaculos trebuia regizată executarea sentinţei. Prin publicitatea execuţiei trebuia să fie curmată de la început legenda care se înfiripase în jurul figurii lui Horea. Pe de altă parte, impresia puternică a acestui spectacol înfiorător era scontată ca un efect preventiv şi inhibitiv asupra sufletelor ţăranilor. Cei 2.515 ţărani români aduşi cu ordin din cele 419 sate, împreună cu ceata cea mare a curioşilor localnici, au povestit pe urmă celor de acasă amănuntele sălbăticiei cu care au fost sfâşiaţi şi frânţi cu roata cei care fuseseră sacrificaţi pentru motivul că dezlănţuiseră răscoala iobagilor români. De fapt, ei asistaseră, fără să ştie, la unul din ultimele spectacole ale unei astfel de execuţii barbare din Ardeal. Curând după aceea, legile ulterioare au abrogat această pedeapsă medievală şi barbară.
Procesul şi martiriul lui Horea şi Cloşca însă n-au fost zadarnice pentru cauza românilor. Ancheta contelui Iankovich descoperise împăratului Iosif al II-lea – care se interesase personal şi îndeaproape de situaţie şi văzuse cu ochii săi mizeria iobagilor ardeleni – adevăratele cauze ale răscoalei. Măsurile ulterioare de îmbunătăţire a stării iobagilor români erau o consecinţă directă a acestei dezvăluiri. Martiriul de la Alba Iulia însă a fost prilejul ca figurile lor să intre în sufletele şi istoria românilor ca ale unor mucenici legendari ai luptei pentru dezrobirea noastră. Fapta lor a devenit de atunci un simbol al jertfei pe altarul libertăţii, dar şi un izvor de îmbărbătare şi susţinere a conştiinţei româneşti. Stăpânitorii de atunci nu şi-au dat seama că sufletul şi idealul mişcării nu puteau fi înmormântate odată cu trupurile sfârtecate ale stegarilor răscoalei, care pentru mulţimea iobagilor români nu mureau, nu puteau muri. În fiecare suflet românesc, ca o comoară ascunsă, pâlpâia flacăra aprinsă de Horea, pentru ca la timpul său să renască şi mai cu putere şi să pârjolească tot ce sta în calea libertăţii şi dreptăţii româneşti. Există o lege tainică a firii că jertfa nu este niciodată zadarnică.
Horea, capul răscoalei, ne apare astfel prin sacrificiul său ca un mucenic al libertăţii româneşti. Suflet eroic, ţăranul din Albac (Horea de astăzi) îmbrăţişează cauza semenilor săi, reprezintă procesele moţilor, pentru ca pe urmă de patru ori să plece pe jos la Viena în căutarea dreptăţii ce-i era refuzată de autorităţile locale; înfruntă urgia feudală, ducând viaţa chinuită a urmăritului „afară din lege”, pentru ca atunci când vede că toate căile paşnice nu au dat nici un rezultat, să dezlănţuie mişcarea care vroia prin forţă să îndrepte ceea ce nu s-a putut prin rugăminţi.

Iobagul Vasile Nicola, căruia i se zicea şi Ursu Nicola, poreclit Horea, fiindcă avea darul de a „hori” – tradiţia ne arată că avea un glas atât de puternic, încât, când începea să cânte de la Gura Roşiei, se auzea până la casa lui Cloşca în Cărpiniş – se ridică din gloata anonimă a românilor, ca să lupte şi să înfăptuiască pentru un moment idealul semenilor săi.

Cât de temerară era acţiunea acestui iobag, îşi dă seama oricine va avea în vedere cuvintele baronului Kemeny, comitele Albei Inferioare, mândrul castelan de la Galda de Jos: „În Transilvania”, spunea el, „român şi iobag înseamnă una şi aceeaşi, sclav supus arbitrariului şi aruncat în pulbere”. Cu atât mai extraordinar trebuia să ne apară faptul că un astfel de sclav se ridică din pulberea unde fusese aruncat de trufia magnaţilor feudali, scutură praful tuturor umilinţelor, porneşte de patru ori pe jos în cetatea imperială de la Viena şi pe urmă, fără vreun ajutor bănesc sau armat, cu câţiva preoţi şi ţărani mai răsăriţi, conduşi însă de fanatismul idealului ce-l urmăreau, să se ridice, cu preţul vieţii lor, pentru a scutura lanţurile iobăgiei seculare.
Ceea ce era însă mai grav în situaţia românilor de atunci – naţiunea numai tolerată pe pământul Transilvaniei – era pe de o parte lipsa de instituţii juridice care să le ofere cea mai mică protecţie, iar pe de altă parte arbitrariul nobililor şi funcţionarilor, faţă de abuzurile în fața cărora nu aveau nicio cale de atac. Dimpotrivă, dacă vreun iobag român cuteza să se plângă, putea să fie mulţumit când scăpa cu o bătaie şi nu înfunda celulele reci ale închisorilor ungureşti. Naţiunile privilegiate – ungurii, secuii, saşii – ştiuseră prin faimoasele legi numite „Compilatae” şi „Aprobatae”, să înlăture cel mai neînsemnat drept al omului cu privire la iobagii români, care erau supuşi împreună cu familia şi averea lor bunului plac al stăpânilor de atunci. Nu aveau niciun drept, nici cel puţin dreptul să moară, fiindcă astfel domnul era lipsit de braţele de muncă. Robotele, dijmele, zeciuiala se multiplicau după capriciile fiecărui domn şi urgia nobiliară mergea atât de departe, încât nu permitea ţăranilor români nici să ţină cai, iar umblatul călare era privit ca o favoare domnească ce se îngăduia numai de la caz la caz. Iobagii români erau legaţi de glie – plebae adscripti – şi deci le era interzis, sub sancţiuni aspre, să se mute de la un domn la altul (de pe o moşie pe alta), nu aveau voie să poarte haine de postav, iar când iobagul murea, nobilul moştenea două treimi din puţina avere mobilă ce şi-au putut-o agonisi cu atâta greutate.
În starea aceasta de sclavie, se iveşte pe la mijlocul secolului al XVIII–lea o slabă rază de speranţă prin măsurile pe care Curtea Imperială din Viena înţelegea să le aducă pentru uşurarea nedreptăţilor. În anul 1714, prin legea pentru uniformizarea serviciilor iobăgeşti, s-a făcut puţină ordine în haosul măsurilor arbitrare de până atunci. Aceasta se confirmă în anul 1742 şi apoi se precizează la 12 noiembrie 1769, prin aşa numitele „certa puncta”, stabilindu-se natura şi întinderea serviciilor iobăgeşti. Pornită din intenţia austriecilor de a uşura situaţia iobagilor din Transilvania, avea şi un mare cusur: ea nu era respectată şi aplicată de nobilii transilvăneni. Aceste intenţii umanitare austriece erau paralizate de feudalii maghiari. În această situaţie, s-a născut cam prin anul 1730, Vasile Nicola, iobag din Arada Albacului, în domeniul fiscal al Zlatnei.
Personalitatea lui ne apare mai bine conturată mai târziu, când iese din anonimatul muncii iobăgeşti şi devine purtătorul de cuvând al semenilor săi, când iobagul fiscal Vasile Nicola devine Horea, stegarul luptei Moţilor pentru libertate.

Odată cu aceasta începe şi martiriul vieţii lui. Cât de mare şi nobil a trebuit să fie sufletul acestui ţăran, câtă măreţie morală a trebuit să aibă spiritul lui, pentru ca el să se ridice conştient şi curajos în fruntea semenilor săi şi dispreţuind toate cele lumeşti, de la liniştea personală până la bunăstarea materială, cu un curaj fără seamăn, cu preţul vieţii sale, să înfrunte toate primejdiile şi să accepte toate riscurile, numai pentru a duce la izbândă cauza românească pentru care lupta. De acest lucru îşi poate da seama oricine urmăreşte viaţa de martir a acestui conducător al maselor ţărăneşti din Ţara Moţilor.

Cu mintea ageră şi isteaţă, cu glasul lui impunător, la început el era purtătorul de cuvânt al iobagilor locali în faţa şpanului din Câmpeni, căutând prin înţelegeri să pună capăt litigiilor. Pe urmă a îmbrăţişat cauze mai mari, de interes obştesc. Când împăratul Iosif al II-lea a venit pentru întâia dată în Transilvania, în anul 1773, şi trecând călare munţii Abrudului până la Zlatna, între miile de ţărani români probabil că a fost şi Horea, care, după ce i-a aşternut o petiţie, a primit şi el ca şi alţii, stereotipul răspuns împărătesc „oi căuta”. Contra abuzurilor funcţionarilor domeniului Zlatnei – care era domeniu al statului, iar iobagii consideraţi iobagi ai statului – locuitorii din comuna colectivă Râul Mare, compusă din satele Albac, Secătura şi Scărişoara, precum şi cei din Vidra, Câmpeni şi Bistra au trimis o delegaţie la Guvernul transilvănean, să se plângă de aceste abuzuri. Rezultatul a fost că membrii delegaţiei au fost condamnaţi la câte douăsprezece bastoane. De aceea, românii au hotărât să se adreseze Curţii imperiale de la Viena.
Astfel, îl vedem pe Horea în anul 1779, în prima sa călătorie, pe jos, mergând împreună cu Cloşca, Dumitru Todea Bută şi Gavrilă din Râul Mare, la Curtea din Viena, să ceară dreptate faţă de abuzurile funcţionarilor asupritori. Petiţiunea moţilor a fost trimisă Guvernului transilvănean cu rezoluţia să se facă o cercetare obiectivă şi să se facă propuneri pentru încetarea ilegalităţilor. În anul următor, Horea şi Cloşca pornesc din nou la Viena, cu alte petiţii. Rezultatul însă era acelaşi: obţinerea unui ordin pentru cercetare, dar nicio rezolvare practică. În anul 1782, îi vedem din nou luând drumul lung, pe jos, al Vienei. Oricine îşi poate închipui cu câte greutăţi şi privaţiuni se putea face acest drum pe jos, care ţinea cam patru săptămâni la dus şi tot atâtea la întors. Prin curajul, forţa, perseverenţa şi devotamentul cu care a servit idealul semenilor săi, Horea a intrat în istoria umanităţii.
„Odată cu capul, feciori, că vine Horea cu ţara”! (Strigătul de luptă al răsculaţilor în victoria de la Râmeţ – dintr-o scrisoare a lui Stephanus Palfi)

Prof. Emil JURCA

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

7 Răspunsuri la Procesul şi martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan de pe Dealul Furcilor. Horea, principala personalitate a Răscoalei de la 1784 – 1785

  1. Așa zis-a Burebista 27.02.2015 la 21:51

    De ce oare numai pe români nu-i puteau suferi maghiarii? Până și țiganii aveau mai multe drepturi ca noi, românii. Fiindcă știau că pământul este al nostru și nu al lor? Se simțeau cu musca pe căciulă? Ne-au pus pumnul în gură ca să nu facem cunoscut adevărul. Faptul că nimic nu e al lor, tot ce au ei e luat abuziv, cu forța. Dacă un individ în ziua de azi ar fi tratat cu atâta brutalitate s-ar îmbolnăvi de nervi și ar urma tratament psihologic toată viața. Pe lângă asuprirea fiscală, era și asuprirea culturală și cea individuală. Ungurii vroiau cu orice preț și prin orice metodă, oricât de crudă ca românii să dispara. Numai datorită lui Dumnezeu nu am dispărut. Dacă ar fi ca toți urmașii celor maghiarizați cu forța să redevină la identitatea națională reală, dinainte de maghiarizare, nu ar mai fi nici măcar 5% din numărul actual de unguri. Ar dispărea ungaria și dacă pe baza noilor majorități etnice s-ar redistribui teritoriul ungar majoritatea ar reveni nouă. Pe spatele nostru au stat atâta vreme și noi am fost carne de tun în fiecare bătălie a lor. Pe noi s-au bazat când au cucerit alte teritorii. Faptul că românii au refuzat maghiarizarea și catolicizarea lor a determinat ținerea lor cât mai jos, neputând ajunge în funcții decât prin convertire. Exemplul convertirii este Iancu de Hunedoara și fiul său Matia, care convertiți au uitat cu totul de originea lor și au urcat în ierarhie. Chiar l-a uitat Matia și pe neamul lui, Vlad Țepeș, pe care l-a ținut închis 12 ani. Matia a avut conflicte și cu Ștefan cel Mare. Români împotriva românilor. Am fost noi, românii cei care am oprit turcii atâtea secole. Ungurii au fost pașalâc turcesc. În loc să ne aprecieze, ne-au purtat ură și mai mare. Totuși Dumnezeu a făcut dreptate și Transilvania e a românilor. Am zis!

  2. observator 27.02.2015 la 21:59

    Martiri ai neamului da….dar sa nu uitam cine i-a vandut..

  3. Deceneu 27.02.2015 la 22:00

    Pfoai frate! Sezi bland ca dai p`afara!

  4. HH 27.02.2015 la 23:44

    AZI DEFILEAZA SPRE BUCURIA PROSTIMII ” GARDA AUSTRIACA” !
    CE NEAM FARA MEMORIE ! UNA E SA IERTI, DAR…. !

  5. S 28.02.2015 la 11:37

    “Astfel s-a terminat această răzvrătire a ţăranilor români, care cu cinci ani înainte de Revoluţia franceză din 1789, luptau pentru aceleaşi idealuri perpetue ale omenirii.”
    Aveti “scoala”, domnule Jurca, daca comparati, “actiune”, a motilor, de tip “mineriada(desigur mai violenta, ca cea din 13-15 iunie 1990, ca erau alte timpuri)”, cu idealurile Revolutiei Franceze(facuta de intelectuali, si nu ca “miscarea lui Horea”, facuta de iobagi), miscare, care “a inceput spontan”, fara comanda(desigur ca la indemnul Imparatului, care vroia sa deie peste nas. protestarismului, magyar, asa cum Iliescu era “deranjat” de Piata Universitatii)! Desigur ca Domnia voastra, ca si un “motz veritabil”, vreti sa “aparati onoarea motzilor”, crunt “lovita de DNA, dupa cele 3 mari procese, unul cu Dr. Stoica, unde vreo 150 de moti, au primit pensii ca sunt “nebuni”, si celalalt tot cu, cam atatea persoane, tot cu pensii, dar de data asta cu vechime, si carti de munca fictive! Ce sa-i faci asta-i adevarata motzime, alaturi de tzigani, cu “conceptii tribale”!

  6. S 28.02.2015 la 11:56

    “pe 16 septembrie, 1437, nobilimea din Transilvania, fruntașii clerului, sașii și gărzile secuiești au format o alianță de ajutor reciproc împotriva țăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio”, sau, cunoscuta ca si Unio Trium Nationum, incheiata in timpul Rascoalei de la Bobalna, 1437-1438 condusa de “iobagul roman”, Buday Nagy Antal!
    Sa presupunem Domnule Jurca, ca peste putin timp, muncitorii si taranii transilvaneni, nu mai pot suporta, injustitia, insultele, si exploatare nesimtita, si “fanariota”, a miticilor, si se vor rascula(desigur ca nu vor fii motzi, ca astia sunt pupincuristii miticilor, si nici un roman, ca “mamaliga nu explodeaza”, asa ca va vii tot un ungur), si vor participa si unii tzigani, cei mai saraci si indobitociti locuitori ai Transilvaniei, si “ciocoi noi” imbogatitii moderni, semneaza o itelegere, sa se apere reciproc! In aceste conditii, peste vreo 400 de ani, cand tziganii vor fii majoritari in Romania, si vor avea si intelectuali sa cunduca tara, nu cumva vor avea “declaratii identice” ca acum cu tipul de populatie tolerata?

  7. Siepre cenzuratul 28.02.2015 la 11:58

    “Astfel s-a terminat, această răzvrătire a ţăranilor români, care cu cinci ani înainte de Revoluţia franceză din 1789, luptau pentru aceleaşi idealuri perpetue ale omenirii.”
    Aveti “scoala”, domnule Jurca, daca comparati, “actiune”, a motilor, de tip “mineriada(desigur mai violenta, ca cea din 13-15 iunie 1990, ca erau alte timpuri)”, cu idealurile Revolutiei Franceze(facuta de intelectuali, si nu ca “miscarea lui Horea”, facuta de iobagi), miscare, care “a inceput spontan”, fara comanda(desigur ca la indemnul Imparatului, care vroia sa deie peste nas. protestarismului, magyar, asa cum Iliescu era “deranjat” de Piata Universitatii)! Desigur ca Domnia voastra, ca si un “motz veritabil”, vreti sa “aparati onoarea motzilor”, crunt “lovita de DNA, dupa cele 3 mari procese, unul cu Dr. Stoica, unde vreo 150 de moti, au primit pensii ca sunt “nebuni”, si celalalt tot cu, cam atatea persoane, tot cu pensii, dar de data asta cu vechime, si carti de munca fictive! Ce sa-i faci asta-i adevarata motzime, alaturi de tzigani, cu “conceptii tribale”!