Povestea unui român deportat în propria lui țară: profesorul Constantin Șuleac

”Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o învețe ușor și rusul.” (Grigore Vieru)

Una dintre cele mai represive măsuri ale regimului totalitar pro-bolșevic din România a reprezentat-o dislocarea populaţiei din zonele considerate sensibile de către comunişti, în 1951 – 1956. Documentele arată că în toată această perioadă 40.000 de oameni, majoritatea din Banat, consideraţi  „duşmani ai poporului” au fost deportaţi în 11 localităţi de pe raza judeţelor Ialomiţa şi Călăraşi, create special pentru ei. Miza a fost una politică şi, spun documentele păstrate în sertarele Arhivelor Naţionale, avea strânsă legătură cu degradarea relaţiilor diplomatice dintre ţara noastră şi fosta Iugoslavie.

Teama regimului comunist a fost aceea ca nu cumva bănăţenii din judeţele Caraş-Severin, Timiş sau Mehedinţi, majoritatea de naţionalitate sârbă, aromână sau basarabeană, să pornească o blocadă anticomunistă. Oamenii deportaţi în Bărăgan au fost consideraţi ”chiaburi”, „duşmani ai poporului“ şi „elemente cu factor ridicat de risc“, se arată în documentele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității. Într-o singură noapte, bănățenii au fost urcaţi în trenuri de marfă. După un drum chinuitor, care a durat aproape o săptămână, s-au trezit între ciulinii Bărăganului, loc pe care l-au denumit „Mica Siberie“.

Din totalul de peste 40.000 de  români greu încercați de regimul comunist, 19.000 au fost considerați „chiaburi”, 2.300 colaboratori ai armatei germane în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, iar alți 1.218 au fost considerați cu „grad ridicat” de risc pentru că aveau rude care reuşiseră să se ascundă de represaliile regimului totalitar şi să fugă în străinătate.  În cei cinci ani ai deportărilor comuniste, în Bărăgan au fost create 11 lagăre de muncă, special destinate populaţiei dislocate. În prezent, majoritatea acestor așezări au dispărut, amintirea unor drame umane fiind pur și simplu băgată sub brazdă cu plugul sau așezările au fost redenumite, fiind transformate în comunităţi umane de sine stătătoare.

…Zilele trecute am întâlnit un om care a trăit această dramă prea puțin cunoscută din istoria recentă a României. S-a născut în 2 martie 1945 în satul Cucuieți, comuna Solonț, din fostul Raion Moinești, Regiunea Bacău. Se numește Constantin Șuleac. I-am ascultat povestea și am considerat că merită să o aflați și dumneavoastră, deoarece redă o istorie așa cum n-o s-o întâlniți în niciun manual, în nicio scriptă. „Istoria este scrisă de învingători“, așa cum afirma Winston S. Churchill, iar învingătorii cu pricina nu întotdeauna vor dori să li se afle secretele murdare.

Tatăl domnului Constantin, Eustafie Șuleac, a fost originar din satul Cinișeuți, Raionul Rezina, localitată situată undeva în nordul Republicii Moldova de azi, aproape de granița cu Ucraina. Mama sa, Rada Pricopie, a fost din satul Cucuieți – Bacău – România, dar pentru că tatăl său a fost numit șef de post de miliție în Cinișeuți – URSS, toată familia l-a urmat acolo. Eustafie Șuleac terminase Școala de Arte și Meserii din Chișinău și fusese repartizat ca lucrător la căile ferate în Chișineuți. S-a căsătorit cu Rada, reunind măcar simbolic cele două țări surori de pe marginile Prutului. În 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei naziste și tovarășii sovietici au dat un ultimatum pentru românii din Moldova să se decidă de ce parte a Prutului vor viețui, noua familie Șuleac a decis să se întoarcă în Cucuieți-Bacău. Cu un copil de câteva luni, tânăra familie Șuleac a optat apoi, după reforma agrară a doctorului Petru Groza, să se mute în Banat, la Jimbolia. Acolo au primit o casă și teren să-l lucreze. Familia Șuleac a mai avut o fată. Constantin Șuleac, copil fiind, își aduce vag aminte, și din povestirile tatălui, că în 1947, în timpul foametei din Moldova, în gospodăria lor din Jimbolia au fost găzduiți nu mai puțin de 80 de moldoveni, care munceau pentru haine și mâncare. Pentru că tatăl său, Eustafie Șuleac, era un bun gospodar dar și un foarte bun tehnician mecanic, în scurt timp au reușit să-și facă un nume în localitate și să mai primească în arendă încă o fâșie de teren agricol, la granița cu fosta Iugoslavie. Mama sa avea grijă de copii și ținea gospodăria. A venit apoi fatidicul an 1951.

”Îmi amintesc clar de acea perioadă. Era iunie, pentru că se copseseră cireșele la noi în grădină. În gară la Jimbolia fuseseră garate pe toate liniile trenuri lungi de marfă. Oamenii ziceau atunci că au fost aduse pentru ca localnicii să dea cota de recoltă către statul comunist. În drumul meu spre casă am văzut la noi pe stradă mai multe case pe care era însemnată cu cretă albă câte o cruce. Nu am știut atunci ce însemna asta. Era de fapt crucea noastră, pe care trebuia s-o cărăm în spate. Și casa noastră era însemnată. În curte la noi era plin de miliție și armată. Soldați români, nu sovietici. Milițieni români, nu ruși. La 10 seara când au ajuns și ai mei acasă, soldații i-au pus să-și ia lucruri în două valize, să-i escorteze apoi la gară. Pe tata l-au amenințat că-l împușcă dacă fuge. Am plecat în gară unde trenurile de marfă ne așteptau. Noi, și mulți alți vecini, eram «cotele» ce trebuiau livrate, la ordin. Dimineața, tata dispăruse. Noi, împreună cu mama, am plecat cu vagonul de marfă. Nu știam încotro. Lumea credea că mergem către Turnu Severin. O săptămână am făcut pe drum. Fiecare vagon de marfă era păzit de câte un milițian și un soldat. Nu îmi aduc aminte ce am mâncat o săptămână, dar îmi aduc aminte că era un hârdău urât mirositor în vagon în care trebuia să ne facem nevoile. Trenul nostru a oprit în spatele gării din Fetești. A coborât o mare de oameni, așa mi se părea mie, copil mic fiind. Acolo am stat o săptămână, în câmp deschis. După o săptămână a apărut tata, cu alt vagon de marfă. A adus cu el un cal, o vacă, o căruță și șase perechi de găini. Ne-au încolonat și ne-au dus pe toți către Călărași, aproape 15 kilometri. De-a lungul drumului nu a apărut niciun localnic, să ne dea un strop de apă, o coajă de pâine. Ulterior am aflat că li se spusese că suntem infractori periculoși, să nu se apropie. Drumul nostru, al aproximativ 1800 de suflete, câți eram în acel grup, s-a oprit la baza unui gorgan numit Movila Gâldăului. Era un deal plin de ciulini și praf spulberat de vânt. Acolo am văzut prima dată în viața mea bumbac sălbatic. Pe dealul acela gol, în vârful lui, era doar o poartă roșie pe care scria… ”Bine ați venit”. După ce am trecut de poartă am văzut că dealul era deja marcat cu țăruși, fiecare familie să știe unde să poposească, să-și facă casele, unde să fie drumurile. Fiecare familie a primit lopeți și cazmale, să-și poată săpa câte un bordei în pământ. În adăpostul acela săpat în pământ de către părinții noștri și acoperit cu stuf ne-am petrecut prima iarnă în Bărăgan. Țin minte că, împreună cu mama, dezgropam rădăcinile de porumb, le uscam și făceam focul cu ele iarna. În plus, adunam balega uscată de vacă – tizic – o stivuiam ca pe lemnele tăiate, să avem iarna cu ce face focul”, ne povestește Constantin Șuleac. Amintirile sale de copil deportat între ciulinii Bărăganului? Calul chior și costeliv care învârtea la nesfârșit o roată ca să scoată apă din puțul săpat în vârful dealului, apă care venea pe niște vălaie smolite la care tot timpul se stătea la rând. Faptul că mulți ani nu a ținut un măr în mână, numai corcodușe și zarzăre. Milițienii și soldații călare care îi păzeau și care duminica, de plictiseală, făceau întreceri. Cartele pentru alimente de culoare maronie. Capra neagră, cu o iadă, pe care bunica lor din Cucuieți le-o trimisese, într-o ladă de lemn, cu trenul, să aibă lapte. Faptul că au plâns cu toții după vaca pe care a trebuit s-o vândă tovarășilor deoarece nu aveau cu ce să o hrănească. Casa din chirpici pe care au ridicat-o părinții săi în al doilea an de ședere în Bărăgan. Iarna grea din 1954 când au ieșit la lumină, din omătul mare, prin acoperiș. Școala din chirpici unde era învățător un deportat bănățean. Dispensarul din chirpici, unde lucra un medic deportat. Gardul de sârmă care îi ținea separați, ca pe niște leproși, de restul populației autohtone. A trebuit să treacă patru ani ca să poată coborî, anunțați la miliție, în satul Pietroiu. ”Când tata a început să lucreze la îndiguirea brațului Borcea, a început să ne meargă un pic mai bine. Ne aducea mâncare, legume, pește. Lunea se înregistra la postul de miliție din sat iar sâmbăta, când se întorcea, tot acolo se anunța. Din puținul nostru mai împărțeam și altor copii, mai săraci și mai înfometați decât noi. Pentru că erau mulți, foarte mulți nefericiți. Foarte mulți dintre deportați nu au rezistat și și-au curmat zilele.” povestește interlocutorul meu. Primul brăduț de Crăciun al copiilor din familia Șuleac, în Bărăgan, a fost de fapt un frăgar uscat pe care mama lor a aninat bumbac alb. Era în iarna 1952/1953…

În 1955, majoritatea deportaților au fost ”reabilitați”. ”Prima dată am fost ”reabilitați” noi, copiii, și ne-am întors în sat la bunici, la Cucuieți-Bacău. Părinții noștri au ajuns la noi abia prin decembrie. Ulterior am aflat că bunicul de la Cucuieți i-a trimis lui Gheorghe Gheorghiu Dej o cerere de eliberare dar a fost refuzat, pe motiv că și bunica a fost… chiabură, având o cârciumă în sat”, povestește domnul Șuleac. După întoarcerea în Moldova, Eustafie Șuleac – tatăl, a fost angajat ca specialist în pompe de injecție la sondele rusești de petrol de la Moinești. Constantin Șuleac a terminat liceul la Moinești, promoția 1962. ”Nu am fost făcut niciodată pionier sau membru de partid, deoarece nu am avut «origini sănătoase». În schimb, la terminarea liceului, în 1962, pe mine și pe ceilalți 14 colegi ai mei, au vrut să ne recruteze Securitatea, să facem școală și armata la ei. Când i-am spus tatei, s-a făcut foc, reproșându-mi că familia noastră a fost chinuită toată viața din cauza lor iar eu nu am altceva de făcut decât să lucrez tot pentru ei…”, povestește domnul Șuleac. După liceu a fost învățător necalificat, pentru 36 de copii, în satul Cucuieți. Mărturisește că dragostea acestora i-a pecetluit destinul și cariera viitoare. A urmat și Institutul Pedagogic din Suceava, profil istorie-geografie. ”În paralel, în timpul liber eram și dansator la Ansamblul Folcloric ”Arcanul” din Suceava. În 1970, când am obținut locul II pe țară cu ansamblul, l-am cunoscut și pe Ion Iliescu care, în calitate de ministru al Tineretului, ne-a felicitat personal.” Tot la Suceava a cunoscut-o pe actuala soție, care este din Alba Iulia. Au predat 3 ani la Cucuieți apoi, treptat, au făcut o serie de calificări: și-au echivalat studiile și au dat diferențele la Babeș-Bolyai Cluj Napoca, iar în 1977 și-au dat definitivatul. În 1978 a fost inginer la OGA, pe inundații. În 1993, după revoluție, a fost numit șef birou la OGA. În 1994 a renunțat la OGA și s-a întors în învățământ. ”Mi-am luat toate gradele. La 50 de ani aveam gradul II în învățământ. În 1999 am fost inspector școlar pe geografie. În timpul inspecțiilor pe teren am descoperit școli care aveau încă atârnate pe pereți hărți cu Republica Populară Română iar elevii înghețau de frig în clase. Nu am prețuit niciodată profesorii sau educatorii care iubeau mai mult banii decât meseria pe care o practicau sau pe învățăceii lor… Ca să fii profesor îți trebuie o chemare. Din suflet.

Dacă nu o ai, nu o face. În ziua de azi nu te obligă nimeni, cu forța, să fii profesor. Mi-am încheiat cariera ca profesor, așa cum am început-o. Prima și ultima mea mare dragoste: de elevi, de meserie.”, ne spune profesorul Șuleac.

Spre finalul acestei istorii, rezumată într-o pagină de ziar, când de fapt ea abia ar încăpea între două coperți de carte autobiografică, l-am răscolit pe domnul Șuleac cu o întrebare: dacă Bărăganul l-a mai chemat înapoi, vreodată. A recunoscut că da. A ajuns acolo abia în anul 2005, la o jumătate de secol de la marea ”eliberare”, când se întorcea de la mare spre Alba Iulia, împreună cu familia. ”Pe Movila Gâldăului nu am mai găsit nici măcar un pociumb care să marcheze locul unde s-au chinuit 1800 de suflete. După plecarea noastră au băgat armata care a demolat totul, au arat locul și au pus grâu. Dar eu am găsit locul casei noastre. Din salcâmii pe care tatăl nostru îi plantase să mai protejeze de vânt casa din chirpici, au dat vlăstari noi. Nu i-a  scos nimeni din rădăcină. Așa am găsit locul fostei nostre case. În schimb, la Jimbolia avem o placă pe care scrie toate numele noastre, cu vii și cu morți, care am fost deportați în Bărăgan atunci”, explică domnul Șuleac.

Refugiatul basarabean Eftimie Șuleac, tatăl domnului Constantin, a fost filat aproape toată viața de securitate. În urma solicitărilor depuse la CNSAS, Constantin Șuleac a aflat că tatăl său a fost filat de ”Baba Safta”. ”Și toți cei 25 de ucenici de-ai tatei, de la Moinești, au fost informatori la securitate, conform CNSAS. Cea mai bună prietenă de-a mamei, din sat, a fost informatoare. Inclusiv poștașul din sat…”, încheie Constantin Șuleac, cu tristețe nevindecată în glas.

Nicoleta IDITA-TOMUȚA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI