„De mult aud lăudându-se inteligenţa extraordinară a românului, deşi poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe ce se bazează o asemenea supoziţie ? Un popor căruia îi este silă de orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de inteligenţă se consumă în lucrarea desigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în suduituri sau în ridicarea la cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit un popor inteligent (…) Poporul românesc din Principate e fără niciun fel de putere de reacţiune. Toţi nebunii cu care a umplut Dumnezeu lumea fac legi şi instituţii pe spatele lui, pe care el le primeşte cu aceeaşi nepăsare cu care ar primi şi o măsură binefăcătoare. „On s’appuit, Sire, sur ce que résiste” a zis Talleyrand într-o zi lui Napoleon. Şi numai un popor ce rezistă la introducerea aşa-numitelor îmbunătăţiri e un popor vrednic, pe care te poţi rezema. Românul nu rezistă, dar nici nu te bagă-n seamă. Orice canalie, care a deprins trei buchi franţuzeşte la Paris, aspiră de a se face aici în ţară cel puţin ministru (…)
Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalice tuturor acelora care se-nalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i le aşezăm pe umeri.
Pe fruntea-i străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene – pe seama lui să croiască revoluţiuni grandioase ale Orientului, a căror fală le duc vro trei indivizi – a căror martiriu şi dezonori le duce poporul sărmanul (…)
Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa esterioară şi fondul intern (…)
Ce folos că ţara e bogată, lanul nostru e plin de grâu de aur şi, de-i stoarce piatra noastră, din ea va ţâşni vin… Căci frunţile stâncelor noastre îl (sic) rod câinii ! – şi pe grumajii nostri apasă jugul de lemn ce lucrează (…) Luptele de partidă în România ca orice luptă pentru esistenţa şi pentru pâinea de toate zilele. Şi acea pâine de toate zilele e condeiul biuroului de cancelarie şi biciul subprefectului, după cari umblă masele atât a unor partide cât şi a celorlalte. Burghezia câtă e se dă după păr – azi cu roşii, mâine cu albii, ea care singură ar putea să fie independentă, poporul plugar se dă după bici, care nu-l lasă să fie independent (…) Popor de contraste.”
Mihai EMINESCU
