O tempora! O mores!

Noblesse oblige? Indubitabil. Dar mai există nobleţe? Discutabil. Astăzi, rafinamentul, curtoazia, graţia, tactul, protocolul sunt desuete, amintiri din Belle Époque şi perioada interbelică. Duc cu gândul la elite, iar elitele nu ne plac. Ne complexează, ne subminează părerea bună despre noi şi spulberă iluzia egalităţii.
Politeţea e pe cale de dispariţie. I se reproşează că îngreunează apropierea, impunând distanţă. Alteori, i se opune în discursuri demagogice nevoia de autenticitate, de sinceritate. Sinceritatea este însă de multe ori doar masca mitocăniei. Cel care îi spune altuia că arată rău, obosit, că e gras, că e sfrijit nu îşi imaginează că interlocutorul a fost privat îndelung de oglindă şi prin proba de francheţe îi face un favor răsturnător de destin. În faţa stânjenelii victimei, agresorul se dă însă lovit şi invocă afectat sinceritatea, ca pilon esenţial al relaţiei interumane: „Ce-ai fi vrut? Să mint? Să mă prefac?” A spune verde în faţă, a spune lucrurilor pe nume e uneori doar o tehnică perversă de descărcare a frustrărilor prin umilirea celuilalt.
Toleranţa, indispensabilă într-o lume civilizată şi, în special, într-o lume creştină, e rară. Nu admitem diferenţa de opinie. Nu iertăm greşeala. Oricât de măruntă ar fi ea. Nu trecem nimic cu vederea, nu rămâne nimic nesancţionat. Judecăm tăios, executăm rapid, cu dexterităţi de călău. Desigur, totul în numele dreptăţii şi în scop educativ. A greşit, să plătească. În plus, i-am dat o lecţie, să se înveţe minte. Fireşte, beneficiarul pildei este chiar inculpatul, care va şti data viitoare să nu repete imprudenţa. În puţinele ocazii când toleranţa există, e fie o formă de aroganţă (nu mă cobor la nivelul celuilalt, e mai presus de mine un astfel de comportament), fie, la polul opus, expresia servilismului sau a lipsei de personalitate.
Eleganţa e demodată. Eleganţa vestimetară este percepută ca exagerată şi demonstrativă (too much). Eleganţa discursului ca preţiozitate. Eleganţa manierelor ca ostentativă şi stranie, expresia unui conservatorism neavenit.
Stilul e adesea confundat cu brandul. Bunul-gust nu mai are niciun rol când marca e sonoră. Limbajul „relaxat”, neatent sau grosolan e popular şi face rating. Televiziunile s-au OTV-izat, tabloidizat. Avem „show-uri păcătoase” pentru ca „La naiba, să PoveŞtim!”, „În puii mei”. Indecenţa e proba dezinvolturii, eliberării de inhibiţii. Modestia e pentru fraieri, în timp ce fudulia e tehnică de marketing personal. Tupeul se confundă cu personalitatea.
Sfidarea etichetei devine titlu de glorie. La o serie de evenimente culturale, în pofida ţinutei acestora, potenţate de arhitectura splendidă a locului de desfăşurare, şi în ciuda excelenţei protagoniştilor, vedetele momentului – trendsetter-ii, îşi fac apariţia în ţinute ultracasual, etalând ostentativ blugi, mai mult sau mai puţin uzaţi, şi tricouri ponosite. Copleşiţi de sentimentul importanţei lor, căzuţi în superbie, autosuficienţi şi blazaţi, ei sunt prea cool, prea şmecheri, prea posh, pentru a respecta eticheta. Sunt deasupra ei. Regulile nu li se aplică. Desigur, oficial, non-ţinuta se vrea un manifest împotriva snobismului, o expresie a nonconformismului şi boemiei care nu dă doi bani pe valorile materiale, pe haine şi accesorii. Eleganţa nu e însă fiţă. Eleganţa autentică vine dintr-o interioritate fortificată, bine mobilată, şi stă în cuvânt, în gest şi în alură. Eleganţa nu este atributul snobului, ea fiindu-i acestuia de-a dreptul inaccesibilă. Incapacitatea însă de a distinge între rafinament şi snobism trădează semidoctul, iar dispreţul faţă de orice protocol şi parada luptei contra snobismului sunt ele însele o formă de snobism.
Probabil că a vorbi despre nobleţe în toiul crizei, în vremuri disperate poate atrage imediat sancţiunea „ţara arde şi baba se piaptănă”. Dar, pierderea eleganţei şi a curtoaziei, scăparea de sub control a vanităţii, a trufiei, exacerbarea amorului propriu şi dezlănţuirea instinctelor, eliminarea barierelor de orice fel duc finalmente la o agresivitate atât de toxică încât aerul devine aproape irespirabil. Şi toată puterea noastră de luptă se epuizează în infinite bătălii mărunte şi vane cu cei care de fapt ar trebui să ne fie aliaţi, cu care acum, poate mai mult ca oricând, ar trebui să fim solidari, ca victime ale aceloraşi demoni, dinăuntrul şi din afara noastră.
Ioana Romana LAURENŢIU,
partener la Casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI