N-aş fi scris poate niciodată aceste rânduri dacă în ziarul „Unirea” nu aş fi citit un uimitor articol semnat de o tânără profesoară de engleză din Alba Iulia. Aceasta deplânge ignoranţa tineretului de astăzi căruia i se ascunde „adevărul istoric” că, în realitate,  securiştii şi miliţienii lui Ceauşescu erau adevăraţi „OAMENI (majusculele aparţin autoarei), care au oferit totul, fără a cere nimic în schimb”. Autoarea se contaminase de un respect aproape idolatru („Noi căutăm eroi în imaginea lui Superman, fără să observăm superoamenii care ne înconjoară”) faţă de instrumentele dictaturii de tip stalinist instaurate în România, tehnoredactând cartea „ADEVĂRURI ÎNCĂ NESPUSE” (o altă faţetă a Revoluţiei din judeţul Alba) scrisă şi lansată recent de colonelul (r) MI, Dorin Oaidă. Tânăra profesoară („..îi mulţumesc (colonelului) pentru lecţia de istorie pe care mi-a oferit-o”) este prima victimă nevinovată a falsului istoric tendenţios comis de fostul ofiţer de miliţie. Următoarele victime vor putea fi, probabil, elevii domniei sale…

Cartea apare într-un moment în care împotriva revoluţionarilor s-a declanşat un adevărat război mediatic, motivat în bună măsură de faptul că în rândul acestora s-au strecurat, într-adevăr, foarte mulţi impostori. Printre aceştia un loc de frunte îl ocupă şi o parte dintre foştii lucrători de miliţie sau securitate „răniţi” de populaţie în zilele Revoluţiei (principalii „eroi” ai cărţii d.lui Dorin Oaidă). Aceştia şi-au păstrat şi acum îndemnizaţiile de „revoluţionari” întrucât au obţinut pe uşa din dos titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Dec. ’89” în grad de „Rănit”. În timp ce adevăraţii revoluţionari, cei care şi-au riscat cu adevărat viaţa dar nu au avut „norocul” să fie răniţi în acele zile teribile au rămas, prin grija Guvernelor Boc şi Ponta, fără acele îndemnizaţii.

Pe la mijlocul anilor ’90 am fost invitat, în calitate de conducător al Revoluţiei din Dec.’89 din Alba Iulia, la sediul garnizoanei Alba pentru a participa la lansarea unei cărţi despre revoluţie, scrisă de un colonel din Bucureşti. Spre surpriza mea, reieşea din cartea respectivă că revoluţia în Alba fusese iniţiată şi condusă de… armată. În realitate (se vede pe caseta evenimentului) armata apăruse pe treptele unde eu citeam mulţimii Programul refăcut al Frontului Patriotic Libertatea, după orele 13, adică după fuga lui Ceauşescu (orele 12,09 în 22 decembrie 1989). În urma ordinului pe care i l-am dat, comandantul garnizoanei Viorel Bârloiu şi-a mutat statul major în propriul meu secretariat şi mi-a dat un ajutor de nepreţuit pentru ca trecerea de la un sistem aberant spre unul democratic să se facă cu cât mai puţine suferinţe pentru populaţie. De aici însă până la…! Constatam, deci, că începea falsificarea istoriei Revoluţiei române, dezlănţuită mai întâi în paginile revistelor „România Mare” şi „Europa” editate de C.V. Tudor,  apoi în paginile unor cărţi scrise de foşti ofiţeri de securitate (Filip Teodorescu este cel mai relevant).

Nu am fost invitat la lansarea cărţii colonelului Oaidă – abia după citirea ei aveam să înţeleg de ce – şi acest fapt m-a nedumerit. În zilele Revoluţiei luasem măsuri excepţionale de protecţie a cadrelor de miliţie şi securitate, măsuri unice la nivel naţional şi recunoscute ca atare. De altfel, unii dintre ofiţerii de atunci mi-au rămas prieteni până azi.  Ani de zile după aceea, ca un semn de recunoaştere, am fost invitat să particip la „Ziua Poliţistului” ţinută la sediul Inspectoratului judeţean. Proaspăt-numitul ministrul de interne Mihai Chiţac a ţinut atunci să-mi mulţumească personal, telefonic, pentru poziţia adoptată. Ura populaţiei faţă de sistemul de represiune ceauşist era atât de puternică, atât de adâncă încât populaţia ataca cu furie aproape orice lucrător cunoscut de miliţie sau securitate. Prin anii ’80, pentru a ţine populaţia în frâu, Ceauşescu acordase securităţii şi miliţiei puteri discreţionare iar pentru a le stimula devotamentul, lucrătorii MI se bucurau de privilegii incredibile, nesfârşite. Mai mari chiar decât ale activiştilor de partid. Un sergent de miliţie devenise mai important decât un colonel de armată sau un director de întreprindere. Se şi comporta ca atare.  Aşa se explică ura populaţiei şi armatei manifestată în zilele Revoluţiei.

Primeam telefoane disperate de la familiile cadrelor MI, care reclamau că li se sparge uşa de la apartamente şi aveau nevoie de ajutor. Am organizat într-o primă fază echipaje mixte din gărzi patriotice şi soldaţi, care se grăbeau să liniştească spiritele şi să salveze familiile celor atacaţi. Încă din primele momente, pe treptele consiliului judeţean făcusem un apel insistent (caseta amintită o confirmă) ca miliţienii în uniformă să fie lăsaţi să-şi facă meseria, pentru că în momentele de disoluţie a puterii prima ameninţată este securitatea cetăţeanului. Ulterior, deoarece populaţia accepta cu greu hulita uniformă albastră, patrulele mixte au fost completate cu un miliţian-poliţist. Nici o asemănare între miliţienii de ieri şi poliţiştii de azi – mult mai instruiţi, mai inteligenţi şi de cele mai multe ori, foarte corecţi. În „Adevăruri încă Nespuse” autorul descrie cu un patetism lacrimogen „suferinţele nesfârşite”, „umilinţele degradante”, „teroarea” la care au fost supuşi lucrătorii de securitate şi miliţie reţinuţi în „Crama” din zidul Cetăţii. Botezată de autor „Grota Groazei”. Admite că au primit mâncare suficientă şi bună de la cantina armatei dar că au dormit pe saltele şi în condiţii de igienă precare. Probabil că era adevărat – eram preocupat să asigur hrană, lumină, căldură, medicamente în primul rând populaţiei – şi îmi cer scuze că în acele zile nu am putut să asigur un confort sporit celor aflaţi acolo. Soldaţii care îi păzeau, se plânge colonelul Dorin Oaidă aflat printre cei reţinuţi, se uitau „fioros” la ei, îi însoţeau chiar şi la toaletă, pregătiţi în orice moment să-i împuşte. Cumplită tortură şi abominabilă umilinţă pentru foştii mici Dumnezei, obişnuiţi ca alţii să tremure în faţa lor şi nu invers. Autorul nu ascunde totuşi că cei răniţi la Cugir au fost aduşi la Alba Iulia, unde li s-a improvizat un spital de campanie şi au fost bine trataţi; nu ascunde nici faptul că Emil Negruţiu, mâna mea dreaptă în acele zile, i-a vizitat  şi le-a dăruit (Oaidă spune că „la preţ oficial, desigur”- un alt neadevăr) o grămadă de bunătăţi alimentare din vagoanele sosite cu ajutoare din străinătate. Vreau să precizez un lucru cunoscut de cei din comandament: mulţi miliţieni au ales SINGURI să plece la „Cramă”, deoarece ACEASTA A FOST ORGANIZATĂ PENTRU PROTECŢIA LOR. La un moment dat aici se aflau 87 securişti şi 27 miliţieni, dintre care mulţi ne ceruseră realmente să-i protejăm.  „Crama” era suficient de încăpătoare pentru toţi şi putea fi bine apărată în eventualitatea unui atac. Acolo se aflau de-a valma miliţieni care, îngroziţi de cele întâmplate la Cugir, nu mai voiau să iasă pe stradă şi nici să meargă acasă, cei suspectaţi de terorism – 12 lucrători MI nu au putut să justifice, la predarea armamentului, absenţa unor cartuşe – precum şi câţiva civili, ridicaţi din exces de zel de pe stradă de patrulele militare. Acesta a şi fost motivul pentru care i-am cerut generalului Iulian Topliceanu să-mi trimită imediat o echipă de procurori militari care să trieze şi să elibereze pe cei nevinovaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dorin Oaidă a fost scos oarecum „pe şest” după numai două sau trei zile de „detenţie”, fără nici o cercetare, de colegul său colonelul (azi general) Adrian Mateşoi, numit de mine şef al Inspectoratului judeţean de poliţie. Îi semnasem  lui Mircea Grava, căruia îi încredinţasem Serviciul de  Siguranţă al judeţului (fosta securitate) o listă cu  26 ofiţeri de contrainformaţii, care urmau să fie eliberaţi. Doream ca aceştia să preia sediul fostei securităţi şi să reactiveze reţeaua contrainformativă întrucât serviciile secrete străine încercau, prin intermediul numeroaselor delegaţii care ne vizitau, să profite de dezagregarea securităţii naţionale. Tânărul Mircea Grava a „riscat” trecând pe lista respectivă şi cinci miliţieni „prieteni”.

Am remarcat de altfel, pe parcursul întregii cărţi grija autorului de a nu-mi rosti numele. Nici  măcar atunci când am ordonat ca un căpitan de miliţie rănit, care îmi solicita sprijinul,  să fie eliberat şi dus imediat la spital. Eram doar „un membru al Comitetului Revoluţionar intrat întâmplător în sala unde acesta era legat cu sârmă – un alt neadevăr flagrant – de calorifer”. Nu aminteşte – deşi o încriminează – nici titlul cărţii mele „Revoltă în labirint. Decembrie ’89”, declarată „Cartea Anului” în 2011, şi recompensată cu  „Premiul Naţional” din partea Institutului Revoluţiei Române şi Fundaţiei Titulescu, Bucureşti.

În prefaţa cărţii „Adevăruri încă Nespuse” scrisă de autor însuşi, colonelul Oaidă îşi etalează credinţa  nestrămutată : lucrătorii din securitatea şi miliţia română au fost la fel de năpăstuiţi, la fel de frustraţi şi lipsiţi de drepturi, au suferit la fel de mult de foame, de frig, de lipsuri, de teamă ca orice cetăţean al României. Pare incredibil ca cineva în toate minţile să susţină aşa ceva!.. Aceasta este însă opinia colonelului Oaidă, şi o afirmă răspicat. Ţinta sunt tinerii – un exemplu este profesoara cu pricina – vulnerabili la orice truc al unui prestidigitator bine instruit.

El împarte istoria securităţii şi miliţiei în două etape. Prima este perioada anilor ’50 când aceste organisme, îndeosebi securitatea „după modelul NKVD – ului sovietic, au devenit un crunt aparat de represiune” şi perioada de după 1964 când, după retragerea trupelor şi consilierilor sovietici din ţară, după eliberarea deţinuţilor politici şi preluarea puterii de către Ceauşescu „securitatea a devenit românească, pentru România, cu alte persoane, alte mentalităţi… Noua securitate românească a apărat interesele naţionale, a apărat ţara de duşmani – spioni, sabotori…iar pe oponenţii regimului sau pe cei care îl criticau, ofiţerii acestei instituţii se limitau să-i demaşte, să-i avertizeze, fără privare de libertate…”. Incredibil!!! Te întrebi atunci, oare cine alcătuia sistemul represiv al dictatorului?!!

Autorul afirmă că uneori (sic!!!) ofiţerii de securitate îşi excedau competenţele, adică „trăgeau de mânecă pe unii salariaţi din unităţile economice de care răspundeau pe linie contrainformativă pentru: întârzieri de la serviciu, chiul, mici furturi de la locul de muncă…trecând chiar la măsuri de sancţionare, ceea ce nu era  atributul lor”. Altfel, securiştii ca şi miliţienii erau nişte cetăţeni prietenoşi şi cumsecade. Doar comportamentul din anii ’50, concluzionează autorul, „rămas în mentalul poporului român, a făcut ca securitatea să fie în continuare „bau-baul”-ul României”. Colonelul susţine că „Securitatea şi Miliţia erau percepute ca făcând parte dintr-un aparat de represiune, nu prea iubite de către cei care încălcau legea (sic!!!)” iar faptul a fost exploatat de către „regizorii Revoluţiei” „pentru a adânci prăpastia dintre Armată şi Ministerul de Interne, şi a determina astfel un război civil între cele două forţe înarmate”.

Aşadar „istoricul” Dorin Oaidă susţine că „atunci  când se vorbeşte de „temniţele comuniste” totul se limitează până la primăvara anului 1964”. Autorul nu poate fi acuzat de naivitate sau prostie; nu poate fi acuzat nici de escamotarea premeditată a adevărului istoric. Cred doar că orgoliul trufaş, „umilinţa” îndurată când a fost reţinut şi documentarea superficială i-au deformat percepţia corectă asupra evenimentelor.

Îl înştiinţez pe domnul Dorin Oaidă că eu am fost aruncat într-o „temniţă comunistă” în anul 1984. Printr-o înscenare pusă la cale de către colonelul de securitate Iosif Tofană şi executată de echipa colonelului de MILIŢIE, Ioan Pop (securitatea nu ieşea la suprafaţă întrucât oficial nu existau deţinuţi politici). Aceasta pentru „infracţiunea”că trimisesem o grămadă de memorii critice pe la diverse foruri şi la „Europa Liberă”. Patru luni am fost bătut, anchetat aproape zilnic de căpitanul de securitate Simion Paşca, hrănit cu zeamă din buze şi intestine de vaci, fierte, şi mămăligă stricată. Pe post de toaletă în celulă – o găleată. În nopţile celei mai geroase ierni din ultimii 50 de ani mă înveleam cu o păturice, completată prin mila unui gardian cu un cearceaf. Abia după 8 luni mi s-a vindecat tremurul mâinilor agonisit după cele 4 luni de anchetă „prietenoasă”. Iar afară, fiul meu de 12 ani rămăsese la mila vecinilor.

L-aş întreba pe colonelul Oaidă unde crede că au fost ”cazaţi” şi anchetaţi, pardon, „traşi de mânecă” conducătorii Revoltei din 1987 de la Braşov? Câţiva au dispărut definitiv, nimeni nu ştie unde…

Consider regretabilă fără îndoială fiecare moarte petrecută în zilele Revoluţiei, inclusiv  moartea căpitanului de miliţie Valentin Pop din Cugir şi a locţiitorului său, Ilie Staicu. Numai că autorul distorsionează grav faptele mizând pe trecerea anilor şi memoria scurtă a unora. În realitate prima sticlă incendiară asupra sediului miliţiei a fost aruncată abia după ce gloanţele trase preventiv LA ORDINUL COMANDANTULUI POP (recunoşte însuşi autorul) ricoşate din pereţii blocului vecin au rănit câţiva manifestanţi („dar nu grav”, ne linişteşte el) iar acelaşi Pop, din balconul sediului s-a bătut cu palma peste pistolul de la şold făcând celor din stradă un semn sfidător să plece, altfel!… Comandantul şi adjunctul său au fost ucişi  nu pentru că au ieşit afară să negocieze cu atacatorii cum susţine colonelul Dorin Oaidă (există zeci de mărturii în acest sens). Au ieşit pe rând trăgând – greşeală fatală! – pe deasupra mulţimii cu pistoalele mitralieră, încercând să fugă printre cei care s-au aruncat la pământ. Când li s-a terminat încărcătorul câţiva, probabil interlopi, i-au placat ca la rugbi şi hidra cu o mie de capete i-a ucis. Ceilalţi miliţieni pe care mulţimea a pus mâna au fost bătuţi, unii cumplit, dar nu a mai murit nimeni. Au fost însă, inclusiv la Cugir, miliţieni care nu au fost agresaţi. Ceea ce spune multe… Dar, dacă la Cugir nu a curs mai mult sânge, MERITUL  – susţine senin autorul cărţii – este exclusiv al MILIŢIEI (pag.125). „…miliţienii anului 1989, nu cei ai anilor ’50 aserviţi Moscovei şi care doar cu numele făceau parte din Miliţia Română. A nu se face confuzii!”. Acesta este „marele adevăr nespus”, care a dat titlul cărţii.

Pentru a stârni şi întreţine compasiunea contemporanilor, domnul colonel inventează dialoguri patetice şi situaţii inexitente. Descrie cum revoluţionarii au invadat spitalul unde miliţienii bătuţi erau trataţi „cerând să le fie predaţi teroriştii”, şi doar refuzul ferm al  doctoriţei Rodica Beudean le-a salvat acestora viaţa. Eu însumi nu pot decât să aplaud din toată inima poziţia profesională şi fermitatea demnă a doctoriţei Beudean. Numai că…  cuvântul „terorist” a apărut pentru prima dată în Comunicatul către ţară citit de Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie. Evenimentele de la Cugir s-au petrecut în 21 decembrie când nimeni nu vâna  terorişti şi termenul nu intrase încă în uzul public.

Spaţiul nu îmi permite să insist asupra altor inadvertenţe şi inexactităţi evidente din cuprinsul volumului. Îi mulţumesc domnului colonel Dorin Oaidă pentru dedicaţia generoasă scrisă pe cartea dăruită (chiar dacă după multe insistenţe) mie. Ne cunoaştem destul de bine şi pot afirma că am făcut această analiză cu tristeţe şi nu cu plăcere. Sunt obosit şi eu de necurmata veghe întru apărarea visului pe care l-am avut în decembrie 1989 şi a adevărului despre acele zile.  Cine ar fi crezut că speranţele şi încrederea noastră vor fi îngropate de o clasă politică meschină, incompetentă, pusă pe chiverniseală, lipsită de patriotism, incapabilă să înţeleagă ceea ce este bine pentru ţară şi ceea ce îşi doreşte cu adevărat poporul.

Mihai Babiţchi