Marea doamnă a cântecului popular, Leontina Fărcaş, la 40 de ani de activitate

Leontina FarcasCunoscuta interpretă de muzică populară Leontina Fărcaş s-a născut şi a copilărit în localitatea Stupini, din judeţul Bistriţa Năsăud. A îndrăgit de mică folclorul, care i-a adus de-a lungul timpului împliniri şi deopotrivă alinare. S-a apropiat de folclor cântând cu Ansamblul studenţesc „Mărţişorul” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea cunoscutului taragotist Dumitru Fărcaş, mai târziu la Ansamblul „Mugurelul” (din Cluj-Napoca), iar apoi la Alba Iulia a cântat cu Crăişorul Munţilor. S-a stabilit în municipiul nostru în anul 1978, când a fost profesoară de muzică la Şcoala generală din Oarda de Jos, unde a înfiinţat un grup folcloric de colindători alături de care a dus mai departe tradiţia zonei. Din anul 1979 a predat cântecul popular la Şcoala Populară de Artă. Dintre primii săi elevi amintim doar câţiva – Marinela Baba, Adrian Ţiboc, Flaviu Cristea, Alina Pinca şi Mircea Tîrziu. Printre participanţii la concursul „Moştenitorii” sunt nume cunoscute publicului albaiulian – Maria Filimon, Floricica Moga, Dorina Nariţa, Cătălin Haşa – toţi angajaţi în prezent la Ansamblul folcloric al judeţului Alba, din cadrul Centrului de Cultură „Augustin Bena”, instituţie unde Leontina Fărcaş îşi desfăşoară activitatea de fiecare zi. O altă generaţie a celor care au deprins tainele cântecului popular de la Leontina Fărcaş este reprezentată de Ina Todoran, Adina Popa, Denisa Balu, Ancuţa Matei şi alţii. Din anul 2004, Leontina Fărcaş cântă împreună cu grupul „Muguri de tezaur” (cu Alina Cucui, Cristina Todor, Ştefana Lazăr, Cezar Toma, Darius Toma, Anamaria Gligor, Georgiana Petrescu, Alexandru Dican, Denisa Bărbat, Mara Bogdan, Bianca Petrea, Aura Petricele, Roxana Mărginean, Nicolae Balu, Bogdan Cornea), alături de care retrăieşte momente importante din cariera sa. Se mândreşte cu cele 4 generaţii pregătite pentru concursul „Muguri de tezaur” şi alte 4 pentru „Moştenitorii”. Anii au trecut şi a ajuns la 37 de ani de activitate şi 40 de ani de când interpretează cântecul popular. În urmă cu 40 de ani, la Radio Cluj, a înregistrat primele 4 melodii din repertoriul său de cântece adevărate, care fac parte din viaţa Leontinei Fărcaş.

– Stimată doamnă a cântecului popular românesc, sunteţi o interpretă de folclor autentic de o mare sensibilitate. De când aţi început să iubiţi folclorul?
– Vă mărturisesc că iubesc dintotdeauna folclorul, m-am născut într-un mediu prielnic pentru a iubi folclorul. Atunci nu ştiam că e folclor  atât cântecul, cât şi tot ceea ce mă înconjoară. Îmi dădeam seama că tot ceea ce se află în jurul meu este deosebit, aşa cum e la ţară. M-am născut într-un mediu deosebit de feeric, căruia îi spun acum „Cartea cu poveşti”. Acum asta e imaginea mea despre satul românesc, însă atunci nu pricepeam eu prea multe, dar Dumnezeu mi-a dat harul şi darul şi nu exagerez când spun că am cântat de când eram foarte mică, desculţă prin iarbă sau îmbrobodită cu o băsmăluţă roşie. Cântam frumos, aşa zicea lumea, iar părinţii mei se bucurau de acest lucru. Am cântat doină pe la 4-5 ani şi am o amintire deosebită din acele vremuri. Micuţă fiind, părinţii mei mă trimiteau la coperativă, adică la magazinul sătesc, să cumpăr câte ceva, magazin care era destul de departe. Era o cărare pe care mergeam şi mă prindea înserarea pentru că mă opream la fiecare pas, priveam oamenii, uitam de mine. Venind spre casă cântam, iar cei care mă auzeau spuneau: „Iar cântă fata cu părul bălai!”, aşa îmi spuneau, pentru că eram foarte blonduţă. Cântam cu plăcere, frumos, indiferent de mediu. Mai târziu am mers la şcoală, am ştiut să scriu şi să citesc, deşi am crescut într-o familie de ţărani. Era poştarul, poştaşul satului, Moşu Ion, moşul meu, cu mustaţă mare, care m-a învăţat să cânt. Îmi spunea tot ce se întâmplă la o nuntă, obiceiurile satului. De atunci mi-am imaginat că trăiesc într-o lume deosebită pe care o desluşesc cu mintea şi sufletul de acum, dar copilăria mea şi secvenţele de atunci ale copilăriei cred că mi-au dat şi îmi dau sens vieţii. Acolo, undeva, în sufletul meu există o fărâmă copilărească şi tinerească ce mă duce înainte pentru că sunt vreo 40 de ani de când am început să cânt. Au trecut aproape 37 de ani de când lucrez cu copiii. Astăzi m-am gândit la câte şcoli am fost de-a lungul timpului, nu la foarte multe, dar au fost suficiente pentru a-mi da seama că am trecut prin diferite etape ale vieţii, că am cunoscut diferiţi oameni, de la colegi până la şefi, în diverse timpuri. Mi-am dat seama că eu am rămas acelaşi om şi nu exagerez deloc când spun asta, deşi vicisitudinile vieţii m-au marcat foarte mult, viaţa m-a marcat. Eu am rămas acelaşi om şi nu am considerat niciodată că am duşmani. Pentru mine acest cuvânt nu a existat şi nu există. Dar, de-a lungul timpului, sigur că unii poate au încercat să mă îndepărteze puţin de pe locul meu pentru că asta e viaţa, dar nu a reuşit nimeni asta. Norocul meu a fost cântecul popular, folclorul, care ştiu ce este acum, o multitudine de lucruri frumoase, cele mai frumoase ce pot fi înglobate în sufletul unui român. Iată că Dumnezeu mi-a dat acest dar, pentru că este un dar, iar eu am învăţat de-a lungul timpului ce trebuie să fac cu cântecul popular. Mie, cântecul popular mi-a trezit viaţa, e la fel ca anotimpurile. Primăvara m-am născut, am înmugurit, am învăţat să cânt, a fost cântecul copilăriei. A urmat maturizarea, vara aceea frumoasă când toate se aşază la locul lor, fructele se coc, se pârguiesc, cred că e miezul vieţii, când toată lumea are o frumuseţe a vieţii care explodează atunci, vara, şi trebuie să ştim să o preţuim. Apoi mergem spre toamnă, unde am ajuuns eu în acest moment, unde se coc toate fructele şi uneori ne mai pică câte o frunză. Mie au început să-mi pice funzele, unele chiar din vară, a picat o frunză, mai multe, dar ele nu mai urcă unde au fost. Cu toate acestea, cântecul a fost mereu o rugăciune pentru mine. Ne apropiem de iarnă, toţi ne apropiem de iarnă, unde ne odihnim. Atunci voi ajunge cu cântecul la odihnă. Nu se ştie cât ţine iarna, anotimpul acesta este unul care nu ştim niciodată cât ţine. Când am plecat de acasă, cel mai drag lucru, care mi-a încununat viaţa, m-a dus între două limite, de la minus infinitul întristării şi până la plus infinitul bucuriei, a fost cântecul popular. În viaţă mi-a fost drag cântecul popular pentru că mereu am fost înconjurată de copii şi tineri, care nu mi-au dat voie să îmbătrânesc sufleteşte. Am dăruit din tot ce-am ştiut, am învăţat alături de copii, am mers şi voi merge alături de ei cât Dumnezeu îmi dă sănătate. Am dăruit cântece tuturor, dar mi-au rămas şi mie suficiente. Dacă Dumnezeu mă ajută îmi doresc să reuşesc să le pun pe un CD. Am câteva înregistrări împreună cu copii, acum îmi doresc un CD cu cântecele vieţii mele, care să rămână pentru cei cu care eu muncesc, copii şi tineri.
grup muzica populara Leontina Farcas– Dacă ar fi să o luaţi de la început aţi porni pe acelaşi drum?
– Tot la fel aş face, numai dacă Dumnezeu nu mi-ar mai da harul acesta nu aş mai cânta. Dar atunci probabil aş ţese, aş coase, pentru că ştiu şi aceste lucruri. Am fost şi sunt o căutătoare de comori şi în ceea ce priveşte costumele populare şi asta i-am învăţat şi pe copiii pe care îi îndrum. Cred că fiecare copil pe care eu l-am învăţat să cânte are cel puţin 3-5 costume populare foarte valoroase. De curând, am găsit un spaţiu care să găzduiască costumele mele populare pentru că mama aşa şi-a dorit, să adun toate costumele într-un loc special. Şi am reuşit asta. Am o sută de ii pe care le-am recondiţionat, foarte vechi şi bine păstrate, 10 perechi de poale, aproape 50 de cătrinţe, veste, pieptare, năfrămi, şi din zona mea, din Bistriţa şi de aici, din judeţul Alba. Este o mare bucurie pentru mine; cântecele şi aceste costume sunt o avere a sufletului meu care îmi doresc să ajungă la nepoţii mei. Mai trebuie să aduc câteva lucruri de acasă, dar vă mărturisesc că sunt cu adevărat bogată. Aceste lucruri, cu patina timpului, sunt frumoase, sunt o „farmacie” a sufletului meu. Când am o suferinţă ajung în acel loc şi aşa pot merge mai departe, fac următorul pas în viaţă. De curând am văzut o emisiune, în reluare, „Tezaur folcloric”, a regretatei
Marioara Murărescu. Am înţeles cât de mult ţinea la mine, am văzut în ochii ei cât mă urmărea, îmi studia costumele, îmi admira pieptănătura, repertoriul. Am urmărit o secvenţă din anul 1996, l-am revăzut pe soţul meu, mi-am amintit ce lucruri minunate am făcut împreună şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că am avut puterea de continua apoi singură. Am avut un moment de declin atunci când l-am pierdut, dar apoi am revenit. E foarte bine că mai pot spune ceva! Lumea spune că am un nume – Leontina Fărcaş, am copilaşii cu care lucrez. Trebuie să vă spun că tot doamna Marioara Murărescu
ne-a dat acest nume – Leontina Fărcaş şi „Muguri de tezaur”. Cu ei alături, în costum popular, mă simt extraordinar de frumoasă, de vrednică şi când îi văd pe ei îmi dau seama că am lăsat o urmă pe pământ. Cam asta e Leontina Fărcaş. Să nu uităm că se apropie o zi importantă, Ziua femeii, a mamei. Ori de câte mă întreba cineva eram atât de bucuroasă să spun că sunt copilul unei mame şi mama unui copil. Era extraordinar de frumos! Acum n-o mai am pe mama lângă mine, ea îmi urmărea toată activitatea şi cel mai important e că de la ea am învăţat să cânt. Era o femeie de la ţară, înţeleaptă, cuminte, dăruită şi creştină. Sunt mama unui copil şi mama spirituală a tuturor copiilor cu care lucrez, de la 5 la 35 de ani, şi e extraordinar. Ei mă iubesc foarte mult şi eu la rândul meu îi iubesc mult. Simt că nimeni nu-mi poate face rău, sunt atât de puternică înconjurată de ei, vă mărturisesc că e un sentiment foarte frumos.
– Ce părere aveţi despre folclorul zilelor noastre?
– Eu, personal, şi cei ce-mi sunt alături nu-l lăsăm să piară pentru că noi încă descoperim cântece noi şi talente. Cei din jur aleargă, cântă, suntem slobozi să cântăm cu toţii. Cel care poate puţin să cânte, e liber să cânte, poate cânta orice. Toţi aceştia vor dispărea, dar noi, cei care mai avem ceva de spus, mai cântăm o colindă, mai ştim ce e dorul, ce e dragostea, codrul, lumina lină, izvorul, obârşia,  satul. Noi, cei care mai ştim ce e satul, am călcat desculţi prin noroi, pe iarbă, pe pietre, ne-a fost frig la picioare, ne-am dat cu sania pe dealuri, noi nu lăsăm folclorul să piară. Noi cântăm acele cântece care stârnesc sentimente, nu simţăminte. Şi atât timp cât mai sunt aceşti copii, ne întâlnim, cântăm, îmi place să cred că folclorul are iz de veşnicie. Acestea sunt simţămintele mele…

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

1 comentariu

ioan toma 17 martie 2014 at 20:14

…sunteti floarea dorului la inima omului,…fie ca bucuria si iubirea pe care le daruiti sa se intoarca la dumneavoastra insutit…

Comentariile sunt oprite

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...