Legea naţionalităţilor şi lecţiile istoriei

Pe agenda Parlamentului României se află Legea minorităţilor (sau a naţionalităţilor) de adoptarea căreia UDMR-ul condiţionează rămânerea la guvernare alături de PDL. Este un proiect de lege tipic udemerist ce prevede nu atât drepturi cât noi şi noi privilegii pentru ungurii din România în drumul lor spre mult dorita autonomie teritorială, regionalizare etnică şi oficializarea limbii maghiare. Această lege este într-un fel unicat în Uniunea Europeană aşa cum este şi UDMR-ul un partid etnic, mascat într-o uniune, ce iată, de 20 de ani, face ordine în politica românească, mai mult grecească, fanariotă, dâmboviţeană. În toate ţările europene şi în special în Germania şi Franţa, nu există legi şi privilegii pe criterii etnice, cetăţenii fiind francezi sau germani, vorbesc aceeaşi limbă franceză sau germană, aşa cum se întâmplă în toate statele puternice ale lumii. Numai la noi, o formaţiune culturală, tolerată ca partid, face valuri în politică de parcă Transilvania nu ar face parte din statul naţional unitar român, făurit aici la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, consfiinţit, parafat de tratatele de pace, în speţă cel de la Trianon. În loc să fim noi stăpânii adevăraţi ai ţării şi ai Ardealului, iată că acest drept şi-l arogă UDMR-ul, care face ce face şi conduce treburile din România, aşa ca odinioară, când Transilvania era încorporată în Ungaria. Pas cu pas, ei reînvie un trecut odios pentru poporul român. Vom apela pentru aceasta la câteva repere istorice ca să vadă şi să înţeleagă politicienii români cum trebuie să procedeze dacă se consideră cu adevărat patrioţi şi mai ales stăpâni la ei acasă, adică slujesc interesul naţional.
lÎn 1867 se încheie pactul dualist austro-ungar şi se crează Imperiul Austro-Ungar în cadrul căreia Transilvania rămâne încorporată Ungariei şi îşi pierde autonomia. Împăratul Franz Joseph I, se încoronează rege al Ungariei la 27 mai 1867. El, „bunul împărat”, de la care Avram Iancu aştepta dreptate pentru români, trece la abrogarea Legii despre egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţionalităţi şi religii şi a Legii despre oficialitatea limbii române (8 iunie 1867). După un an, în 7 decembrie 1868, Parlamentul maghiar votează Legea naţionalităţilor (Legea XLIV) şi Legea învăţământului (Legea XXXVIII) care întăresc asuprirea naţională a românilor. Legea naţionalităţilor prevede că „toţi cetăţenii Ungariei, în virtutea principiilor fundamentale ale Constituţiei formează, din punct de vedere politic o singură naţiune, naţiunea maghiară, una şi indivizibilă, căreia îi aparţine în deplină egalitate în drepturi, oricare cetăţean al patrie, indiferent de naţionalitatea sa. Întrucât limba maghiară este limba de stat a Ungariei, garantând unitatea politică a naţiunii, de acum înainte maghiara va rămâne singura limbă pentru deliberări şi discuţii în Parlament. Limba guvernului şi de acum înainte a tuturor organelor administrative este limba maghiară. La universităţi singura limbă de predare este limba maghiară. De asemenea, legea precizează că limba oficială a tuturor tribunalelor este exclusiv limba maghiară, cu excepţia tribunalelor comunale unde locuitorii pot să recurgă la limba maternă!!
Aşadar, clar, scurt şi cuprinzător, odată cu încorporarea Transilvaniei la Ungaria, legile noului stăpân se impun autorităţilor iar cine protestează este practic, desfiinţat.

Aşa s-a întâmplat şi cu Partidul Naţional Român din Transilvania, înfiinţat în februarie 1869 de către Ilie Măcelariu, care s-a pronunţat împotriva celor două legi şi care în aprilie 1869 este interzis de autorităţile maghiare, întrucât potrivit prevederilor legii naţionalităţilor singura naţiune existentă în Ungaria este cea maghiară, nici o altă naţionalitate neavând dreptul de a se constitui într-un „partid naţional”. Şi de această dată, clar, scurt şi cuprinzător, partidele etnice sunt interzise!
Se spune că istoria este învăţătorul vieţii. Cred că şi pentru politicienii români ar trebui să fie aşa, în măsura în care unii dintre ei au învăţat atâta carte cât să poată pricepe lecţiile istoriei. Aştept deci ca şi un partid românesc, fie de la putere, PDL ori din opoziţie, PSD ori PNL să vină în Parlamentul României cu un proiect de lege a naţionalităţilor, gen acela din 1868 (Legea XLIV) şi cu o Lege a învăţământului (tot gen Legea XXXVIII) ca să înţeleagă odată pentru totdeauna cine este cu adevărat stăpân în vatra Daciei străbune. Este cred o poziţie nu extremistă, ci una europeană, dacă ne gândim la ce partide există în ţările Europei Unite, în Germania şi Franţa în primul rând, marile puteri şi democraţii ale Europei, ţări care au avut şi ele probleme în Alsacia şi Lorena de genul celor româno-maghiare. A venit vremea ca şi în România să se pună ordine în viaţa politică, să fie scoase în afara legii partidele pe criterii etnice şi să fie lichidată curvăsăria politică tipică UDMR-ului care simţind osul puterii cât mai mare şi mai tare, se aruncă ca oarba în patul puterii, astfel că de 20 de ani fac prostituţie politică pe spatele românilor, care, iată, sunt mereu la cheremul unei formaţiuni politice ilegale. Ce stat de drept şi ce stăpâni suntem noi dacă nu suntem în stare să lichidăm haosul şi dezordinea din viaţa politică şi publică instaurate de udemeriştii cocoţaţi în jilţurile de pe malurile Dâmboviţei, unde deţin 27% din toate portofoliile. Aşa că, aştept ca la viitoarele alegeri din anul 2012, să intrăm şi noi din punct de vedere partinic în Europa! Asta ca să nu mai fim la cheremul unor minoritari, mulţi inventaţi politic, care nu reprezintă nici 1 la sută din populaţia ţării, dar care, iată în Parlament, fac legile ţării, aşa cum s-a întâmplat cu Legea privind reducerea birocraţiei din MAI şi poliţia română!

Gheorghe CIUL

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI