Lecţia Londrei

    După toate cele întâmplate sau hotărâte la summit-ul de zilele trecute de la Bruxelles, mulţi dintre români se întreabă: Cu ce s-a ales România de la această întâlnire la vârf, zice-se istorică pentru viitorul Uniunii Europene? Ei bine, în afara aderării la Tratatul de uniune fiscală ce urmează să fie semnat până anul viitor în luna martie, şi în cadrul căruia aşa cum sublinia duminică, într-o conferinţă de presă, preşedintele Traian Băsescu „miza pentru noi a fost să fim parte în interiorul eurozonei”, nu prea am obţinut multe. Deşi trebuie să recunoaştem că, cel puţin deocamdată, este în interesul nostru să rămânem în interiorul Uniunii deoarece, la ora actuală, România a ajuns dependentă aproape în totalitate de UE. Exporturile şi importurile româneşti sunt în procentaj de peste 80 la sută realizate în acest spaţiu, pe aceste pieţe, şi ca atare atât împrumuturile României cât şi economia depind aproape în totalitate de evoluţia monedei unice, de euro.
Sunt însă mulţi analişti care laudă poziţia Londrei la summit-ul de la Bruxelles şi consideră că şi România ar avea de învăţat multe din lecţia acesteia. După cum se ştie, din cele 27 de state membre ale UE, în cele din urmă 26 de state (17 din zona euro şi 9 din zona non-euro), între care şi România, s-au angajat să semneze anul viitor tratatul de guvernanţă fiscală. Singura excepţie o reprezintă Marea Britanie, care a găsit de cuviinţă să nu semneze acest tratat. Marea Britanie, la fel ca şi Statele Unite ale Americii, începând din 2008 încoace, de la izbucnirea crizei financiare, şi-au apărat cu înverşunare spaţiul economic, companiile naţionale, băncile, moneda şi capacitatea de împrumut prin politici proprii, unele chiar mai puţin „ortodoxe”, cum a fost cazul intervenţiei statului în economie (lecţie tot englezească predată în perioada crizei din 1929-1930 şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către lordul John Maynard Keynes), respectiv a Băncii Centrale a Angliei. Şi cum ar fi putut Londra să fie de acord şi să semneze un asemenea tratat, când prin City-ul londonez se derulează anual circa 40 la sută din tranzacţiile financiare ale Europei? Nu degeaba se spune mai nou că Germania are economie, Franţa are politică (poziţia ofensivă permanentă a preşedintelui Sarkozy), însă Londra este cea care are banii, aici avându-şi sediile cele mai mari bănci de investiţii din Europa şi chiar din lume. Aşadar, Londra nu a fost de acord să semneze tratatul fiscal deoarece îşi pierdea astfel ceea ce deţine mai de preţ, primatul finanţelor europene.
Lecţia Londrei este că trebuie să-ţi asumi orice risc, chiar şi al ieşirii din UE (despre care se vorbeşte tot mai mult pe malurile Tamisei) ca să îţi protejezi activitatea ta de bază, ca stat naţional. Aşadar, Londra ne învaţă şi pe noi, pe români, că în orice condiţii, cu orice risc, trebuie să-ţi protejezi interesul naţional strategic. Iar pentru România, interesul strategic l-ar putea reprezenta energia – domeniu în care ne situăm (încă!) pe locul 4 în Europa la rezervele de gaze naturale şi de petrol (exceptând Europa de Est) şi agricultura – domeniu în care deţinem locul 3, după Franţa şi Polonia în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă arabilă, precum şi aproape o treime din fermele europene. Şi ar mai fi marile rezerve de aur şi argint, precum şi de minerale, unde de asemenea ar trebui să ne protejăm interesul naţional, inclusiv în ceea ce priveşte mărirea redevenţelor pentru concesiunile şi exploatările existente. Aşa încât, potrivit analiştilor, doar o asumare „în orb” a unor restricţii financiare şi bugetare din parte UE, fără să luăm nimic în schimb, nu poate reprezenta o afacere bună pentru România.
Însă până vom învăţa toate aceste lecţii ale demnităţii naţionale, ale felului cum trebuie să ne apărăm interesele strategice vom mai plăti, probabil, multe…oale sparte de alţii. Astfel, preşedintele Traian Băsescu a anunţat duminică seara că, numai în anul 2012, România va trebui să mai împrumute 16 miliarde de euro pentru a ne putea rostogoli împrumuturile externe luate până acum precum şi pentru finanţarea deficitului intern. Unde vom ajunge dacă vom merge în acest ritm, fără să gândim la necesitatea absolută în aceste momente de criză de a dezvolta economia prin relansarea mineritului, a agriculturii, turismului şi hidroenergiei, numai Dumnezeu mai ştie…

Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI