L-a iubit pe Crăişorul Avram Iancu ca nimeni altul

Când poetul Adrian Păunescu era  încă în viaţă, pe patul de spital, fiica sa mai mică, Ana – Maria, i-a scris tatălui său o scrisoare impresionantă, în care îi cerea să lupte pentru viaţă. „Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă (…) Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani, şi vreau să fii puternic. La vară  avem de mers la Bârca să mâncăm lubeniţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasă (…) Trebuie să mă duci la Râmeţ, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Vreau să merg cu tine în Apuseni. Vreau să mă însoţeşti să umblu din nou prin ţara noastră…”
Ei bine, pe lângă durerea mare pe care am simţit-o în suflet, la fel ca milioane de români, la trecerea în eternitate a marelui poet naţional Adrian Păunescu, scrisoarea fiicei sale  mai mici, Ana – Maria, m-a impresionat până la  lacrimi. Deşi la o vârstă destul de fragedă, Ana – Maria  a încercat cu orice preţ să-i resusciteze viaţa tatălui său amintindu-i de tot ceea ce i-a fost mai drag şi a iubit mai mult în întreaga sa viaţă. Ţara, locurile, oamenii, Bârca, Mănăstirea Râmeţ, Apusenii. Şi poate mai presus de toate, pe Crăişorul Munţilor – Avram Iancu.
Îmi sunt încă vii în memorie frumoasele şi însufleţitoarele spectacole susţinute de Cenaclul „Flacăra” condus de maestrul Adrian Păunescu la Alba Iulia, la Blaj, dar şi la Abrud şi Câmpeni în anii 1983 – 1985, la care desigur, la fel ca multe alte zeci de mii de tineri din acea vreme, am luat parte şi eu cu mare entuziasm. Pot spune cu mâna pe inimă că au reprezentat pentru noi, generaţia tânără de atunci, ascunsă după Cortina de Fier, adevărate seri şi nopţi magice, de libertate deplină. Parcă acum îl văd pe marele poet, într-o seară frumoasă de septembrie, pe scena construită special în centrul oraşului Câmpeni, chiar lângă statuia lui Avram Iancu, flancat de o „oaste” de vreo 3000 de tineri moţi şoptindu-i Crăişorului la ureche poezia „Doină” (de Mihai Eminescu) care pe atunci era desigur interzisă, pentru a nu supăra cumva „Ursul de la Răsărit”, cerându-i parcă ajutorul pentru readucerea Basarabiei la  Patria Mamă. Versuri precum „De la Nistru pân la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta singurătate” sau ” Ştefane, Măria Ta/ Tu la Putna nu mai sta/ Las Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând” – sunt, datorită lui Adrian Păunescu şi Cenaclului „Flacăra” şi azi cunoscute şi ştiute pe de rost de mii de moţi , albaiulieni sau blăjeni. Ca mai apoi, după 3-4 ore de evoluţie scenică de excepţie a membrilor cenaclului cu melodii şi cântece patriotice de neuitat precum Rugă pentru părinţi – Ştefan Hruşcă, La adio tu – Vasile Şeicaru, Căciula – Ion Hagiu, Aşa-i românul – Doru Gheaja, Dor de Eminescu – Alexandru Zărnescu, Omul liber  – Vali Şerban, Lancea lui Horea – Cristian Buică, Treceţi batalioane române Carpaţii – Corul de la Finteuşu Mare, Colo-n Munţii Ţebei – Doru Gheaja, să încheie apoteotic cu Marşul lui  Iancu şi cu cântecul patriotic Iancu la Ţebea, pe memorabilele versuri scrise chiar de el. În acele momente piaţa centrală a Câmpeniului, oraş unde după cum se ştie şi-a avut cartierul general Legiunea Auraria Gemina condusă de însuşi tribunul Avram Iancu, parcă a devenit dintr-o dată o mare Catedrală a Apusenilor, de rugăciune pentru pomenirea în veci în Ceruri a Crăişorului, dar totodată şi loc de însufleţire a tinerilor de a fi demni urmaşi ai acestuia. Refrenul cântecului „Trăiască duhul lui Iancu/ Trăiască moţul între moţi/  Câmpia Libertăţii spune/ Că Avram Iancu suntem toţi/ Că Avram Iancu suntem toţi” – se poate auzi şi astăzi, la ceas de seară, fredonat cu mare mândrie de tinerii şi mai puţin tinerii moţi pe toate culmile sau văile Apusenilor.
Memorabile au rămas peregrinările poetului la Vidra de Sus, la casa părintească (actualmente muzeu) a lui Avram Iancu, pe Fericetul lui Horea sau la Ţebea, unde, de sub tâmpla falnicului gorun veghează încă asupra naţiunii române Duhul lui Iancu. Din tot ceea ce a trăit sau a  scris respiră fără tăgadă marea sa dragoste şi admiraţie pentru marele erou al moţilor, Avram Iancu, pe care l-a iubit şi venerat poate ca nimeni altul. După cum se ştie, an de an poetul Adrian Păunescu a fost nelipsit de la manifestările de la Ţebea, unde de fiecare dată i-a omagiat memoria Crăişorului Munţilor, Avram Iancu.
Printre discursurile sale memorabile din ultimul timp se numără şi cel ţinut în faţa mormântului lui Avram Iancu, în septembrie 2008, la Ţebea, judeţul Hunedoara: „În anii 70, când am avut „nebunia” să relansez serbările de la Ţebea, aveam şi curajul să port la piept chipul lui Avram Iancu. De un timp am pierdut acel curaj. Am intrat în moara politică şi socială, am murit şi am înviat, am făcut compromisuri şi am tăcut , uneori, când nu trebuia să tac, şi nu mai sunt atât de inocent sau de curajos, ca să port pe piept chipul sculptat în os al celui mai drag dintre eroiii neamului meu, Avram Iancu. Dar astăzi parcă l-aş purta…(…) Şi aş îndrăzni să vă spun că problemele României nu sunt rezolvate. Nu suntem ţara modernă şi stabilă care ar trebui să fim. Noi, oamenii politici (era senator – n.a.) ne pierdem în scandaluri uneori mizere, noi între noi, dar economia ţării e atât de precară încât am ajuns să importăm şi sare. Măcar sarea puteam s-o luăm din lacrimile mamelor(…) La mormântul lui Avram Iancu noi avem obligaţia să folosim spiritul lui. Unde este dreptatea socială? Nu e o fatalitate să trăim prost şi să ne încăierăm orbeşte toţi cu toţi şi liderii între ei?”
Şi zău că mare dreptate mai avea. Acum….s-a dus şi el acolo sus în Ceruri, alături de iubitul nostru Crăişor. Acum au sigur timp mai mult să stea pe îndelete la sfat, în linişte, fără să-i deranjeze nimeni sau să le amărască sufletele cu cine ştie ce vorbe grele. Fie ca duhul lor să vegheze pe mai departe asupra  libertăţii şi fericirii naţiunii române!
Tinu MATEŞ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI