Învăţământul agricol nu este o bagatelă, el trebuie înţelenit la sat

„Nu e uşor să lupţi pentru o idee
Ba, chiar e mai uşor să mori pentru ea,
Cât timp mai ai încă o ţară
Cu pământul ei binecuvântat
Merită să lupţi, să-l cânţi şi-n epopee
Să-l săruţi şi să-l laşi în urmă neînstrăinat…

Citind cu puţin timp în urmă un articol al reputatului istoric Dinu Giurăscu, citez: „Am sentimentul că mă aflu în 1940, că se prăbuşesc hotarele ţării. Mă doare să văd cum alunecă spre pieire satul adevărat Românesc, cum s-au împuţinat ţăranii. Şi atunci am simţit o chemare spre cartea frământatei noastre istorii şi a imortalizării din opere de artă.Şi-n această năvală de istorie în simţirea mea mi-a apărut tabloul care se intitulează simplu „1907” ce aparţine marelui artist Constantin Piliuţă. El cuprinde atât de sugestiv tragismul evenimentelor din nordul ţării, atunci când ferocitatea arendaşilor străini de neam şi ţară i-a adus pe sărmanii ţărani români la disperarea supremă. În tumultul răscoalei un ţăran s-a rătăcit de consătenii lui în conacul în  care dăduse foc. Desculţ şi zdrenţuit se vede în faţa unui pian şi chiar dacă în viaţa lui n-a mai văzut aşa ceva, lăsându-şi toporul pe acest „miracol”, cu degetele palmelor bătute de coarnele plugului, apasă cu sfială pe clape, uită de toate când de sub degetele lui ies sunete subţiri de heruvimi. Ce a fost oare în sufletul acestui iobag român cu obrazul brăzdat de meridianele foamei când constată că se poate trăi şi altfel, că viaţa nu înseamnă numai ocară şi sărăcie? N. Iorga în articolul său publicat în „Neamul Românesc” în 1907 scria: „Dumnezeu să-i ierte pe ţăranii împuşcaţi în 3 martie 1907, să-i răzbune pentru viaţa de robi ce-au dus-o, pentru traiul de dobitoace ce-au trăit, dar şi pentru rachiul cu care au fost otrăviţi pentru a-i domoli, dar cu care au vărsat sânge de om. Şi mai scria marele istoric: „Atâta belşug să aibă în conacele lor, cât belşug au aceşti ţărani în bordeiele lor”.
Punând faţă în faţă pe ţăranul din acest tulburător tablou cu ţăranul zilelor noastre este firesc să se cuprindă în acest arc de timp transformările care au avut loc în ţara noastră, în viaţa ţăranilor. Nu poţi face acest lucru fără a apela la scrierile marilor istorici, scriitori şi-a marilor dascăli ai neamului care nu numai că au scris epopee despre ţărani şi sat, dar s-au implicat până la sacrificiu pentru luminarea cu lumina cărţilor, a învăţăturii, susţinând că satul are nevoie de şcoli bune, de dascăli şi preoţi devotaţi, dar şi de medici şi ingineri, pe cât de devotaţi, pe atât de competenţi. Doar aşa se putea construi un stat înfloritor şi suveran. Ei susţineau în responsabilităţile lor ca instituţiile statului să se adreseze ţăranilor cu cuvinte cinstite, rostite de oameni cinstiţi. În felul acesta se săvârşea iubirea de ţară care trebuie să fie iubirea de părinţi, iubire ce nu trebuie strigată în gura mare ci mărturisită prin fapte.
Dintre aceştia amintesc pe Ion Ionescu de la Brad, pionierul învăţământului agricol în România, prof. Murgoci, acad. Alex Aldea, prof. Staicu, acad. G. Ionescu Siseşti prof. Chiriţescu Arva. Au fost sprijiniţi şi merită tot respectul şi alţi bărbaţi români din alte specialităţi precum: Grigore Antipa, preşed. Academiei Române la acea vreme, Alexandru Davilla, întemeietorul învăţământului medical, Spiru Haret, fost ministru al educaţiei, marii istorici N. Iorga şi D. Prodan. Cu toţii susţineau rolul hotărâtor în soarta ţării a ţărănimii pe care o considerau creatoarea valorilor materiale şi culturale. Şi din îngemănarea lor au rezultat atâtea opere sociale printre care şi învăţământul agricol. Revenind la întemeietorii acestui învăţământ merită subliniat că toţi au stăpânit cu desărvârşire ştiinţa agronomă, toţi au fost cunoscători adânci ai satului, toţi au avut legături practice cu pământul. Toţi şi-au făcut pegătirea la acea vreme în Germania, la cea mai înaltă şcoală de agricultură din Europa, şcoala de la  Hohenhein precum şi în Franţa, la Montpellier. Şi în timpul studiilor dar mai ales după ce s-au întors în ţară publică lucrări ştiinţifice precum: „Istoricul chestiunii ţărăneşti de la Dimitrie Cantemir la zi”, „Cuprinsul şi caracterul agriculturii ca ştiinţă”, „Studii asupra solului României”, „Cooperativele agricole de producţie”, etc. Apar apoi reviste ca „Junimea agricolă”, „Câmpul”, „Viaţa satului” care pe lângă articole de specialitate înfăţişau şi icoana reală a puterii ţărăneşti, cu deciziile prioritare ce trebuiesc luate pentru a scoate ţăranii de sub puterea întunericului.
Cu aceste idei, începând cu anul 1921 ia fiinţă „Şcoala Agricolă de la Herăstrău” cea care va focaliza în jurul ei şi mai târziu (1928) Institutul de Cercetări Agricole (ICAR) şi apoi a Academiei Agricole. În ţară se înfiinţează institutele agronomice – Cluj, Iaşi, Timişoara. Iau fiinţă mai multe licee agricole, ferme agricole model şi apoi staţiuni de cercetare ce cuprindeau toate zonele specifice ale ţării cu diversitatea solului şi a climei. Tot în această perioadă apare şi învăţământul ambulant la sate. De atunci, lupta pentru salvarea agriculturii româneşti mai precis a ţărănimii sărace şi mijlocii se fundamenta printr-un exerciţiu de implicare şi gândire pe termen lung. Nu trebuie uitat că această strategie avea loc în plină criză economică (1928-1929-1930) şi chiar în aceste condiţii s-a reuşit ridicarea rangului şcolii de agricultură românească.
Nu pot, cu preţul conştiinţei mele, să nu spun adevărul privitor şi la învăţământul agricol de după 1990 care până la această dată istorică a fost slujit de fiecare agronom indiferent de locul său de muncă, catedră, cercetare sau acolo în sat unde profesia şi destinul l-a dus. Şi tot cu preţul conştiinţei mele susţin că socialismul făcuse din şcoala românească, în general, coloana infinită a educaţiei înrădăcinându-o în cătunele îndepărtate ale ţării pentru a crea tuturor egalitatea de şanse. Reformatorii statului de azi au găsit de cuviinţă să desfiinţeze mare parte din şcoli sau să le transforme în discoteci acolo unde vedem cu toţii ce educaţie se face. Cât despre învăţământul agricol nici vorbă.  Într-o „şezătoare” de la TV Realitatea a lui Stelian Tănase cu Mircea Dinescu, îndrăgitul dar şi controversatul poet spunea: „N-am găsit mă, niciun agronom în satele din jurul fermei mele să-mi dea un sfat de practică agricolă, de parcă i-a înghiţit pământul”. Adevărat grăit-a poetul, i-a înghiţit pământul pe mulţi dintre ei înainte de vreme, dar mulţi s-au şi risipit în lumea largă unde sunt foarte apreciaţi şi stimaţi. Şi-a mai spus Mircea Dinescu că îşi aminteşte şi chiar apreciază acel învăţământ agricol de masă şi citez: „Mă, şi acel învăţământ se desfăşura în Germania şi în Rusia, şi-apoi nu mă interesează, mă, de unde a luat România modelul în vremea lui nea Nicu, dar a fost un lucru bun”. Fireşte a fost un lucru bun doar că a uitat să ne mai spună poetul că acelor cursuri li se alăturau brigăzile de culturalizare la sate venite din oraş, formate din scriitori, poeţi, din medici şi istorici şi că se simţeau în largul lor pentru că acei oameni ai satului cu sfiala şi bunăcuviinţa lor îi ascultau cu seriozitate, erau receptivi şi se simţeau şi ei bine. Nu e de mirare că Romulus Vulpescu, conducătorul „brigăzii” mi-a şoptit aşa ca să se audă: „Doamnă, sunt minunaţi aceşti ţărani ardeleni!” Avea şi Romulus Vulpescu dreptate, ţăranii din bănci nu se mai asemănau cu iobagul din tabloul lui Piliuţă, nici cu desculţii lui Zaharia Stancu, nici cu Ion a lui Rebreanu cu sentimentul lui tiranic pentru pământ. Ţăranii din faţa noastră erau sinteza zbuciumatei noastre istorii, a reformelor agrare cu plusurile şi cu minusurile lor, cu suferinţe care nu i-au îngenuncheat. Erau învingătorii care-ţi impuneau respect, că împreună cu ei se plămădea pâinea ţării, ţară în care copiii lor aveau un viitor mai bun. Iar cei care au rămas azi sunt tot demni şi gravi, nu aşa cum le strigă mulţi politicieni: leneşi, handicapaţi, beţivi. Nu ei sunt aceia. Iar presa să le spună.
Port respect jurnaliştilor adevăraţi şi spun şi jurnaliştilor albaiulieni, pentru că se implică corect în presă făcând din ea un factor de îndreptare a răului din ţară. Pentru că au creat şi n-au distrus opinii, pentru că au păstrat şi n-au distrus mituri. Pentru că nu fac negoţ cu jurnalismul. Să scrieţi în continuare pentru cei mulţi, pentru cei mulţi săraci şi tăcuţi. Să scrieţi în continuare pentru: Sus demnitatea Românească.

ing. Maria SUCHOV

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI