Îi ajungem pe unguri!

    Că românii şi ungurii se înţeleg precum Tom şi Jerry, e un lucru arhicunoscut, ce nu mai trebuie demonstrat. Ne-am mai cizelat noi în ultimii ani, de când facem parte din aceeaşi familie europeană şi nu ne mai scotocesc vameşii de la graniţa de vest şi-n suflete ca până acum. Dar şi în aceste condiţii, bancurile rămân la loc de cinste, iar resentimentele istorice rămân, rănile trecutului s-au vindecat, însă cicatricele ne brăzdează tot corpul. Iar dacă stai de vorbă cu vreun bunic gârbovit de ani, îţi va spune că „nu ai trăit greu până nu ştii cum era sub unguri!” Una peste alta recesiunea economică a mai estompat un picuţ proverbiala aroganţă a vecinilor noştri de la soare-apune şi în ultima vreme situaţia s-a modificat, maghiarii trec în masă fruntariile ca să-şi facă în România cumpărăturile de Crăciun, fiindcă, se pare, preţurile de pe la noi, ar fi ceva mai mici. De unde se vede că, la o adică, şi mândria trece tot prin stomac…
Mai zilele trecute, tot cotrobăind prin presă am fost frapat de o ştire, care oricum era din start pe planul doi, fiind eclipsată de moartea tragică a Mălinei Olinescu şi de reîntoarcerea în ţară a Monicăi Gabor, fostă Columbeanu. Vestea e că, în sfârşit, ungurii şi românii au fost băgaţi în aceeaşi oală, atingându-ne şi pe pe noi, şi pe ei, exact acolo unde ne doare cel mai tare. Adică, la buzunar! Angajatorii şi angajaţii din Ungaria şi România plătesc cele mai mari taxe către stat pentru contractele de muncă din UE, reprezentând 207 la sută, respectiv 181 la sută din salariul net, la polul opus situându-se Polonia şi…. Bulgaria. Cu alte cuvinte, pentru fiecare salariu care intră în teşchereaua omului, la maghiari se mai duce înspre haznaua statului încă unul şi ceva în plus, iar la noi, o sumă cu 26 de procente mai mică, dar, evident, substanţială. Să te mai miri că toată lumea încearcă, din ce în ce mai mult, să găsească variante de a dribla sistemul? Că nu se reuşeşte stârpirea muncii la negru?
Toată viaţa am fost un om corect: mi-am plătit taxele la timp, până la ultimul şfanţ, nu am luat nimic din ceea ce nu mi se cuvenea şi nu am considerat că taxele nu ar trebui percepute. Orice administraţie e laborioasă, presupune costuri şi costurile trebuiesc acoperite. Dar de aici şi până la a stoarce şi ultima picătură de sevă din angajaţi şi angajatori, mi se pare o distanţă astronomică. Şi mai mult, o bătaie de joc. Poate lucrurile nu ar fi atât de grave, dacă am primi ceva la schimb, ca în orice afacere cinstită, cu cărţile pe masă. Eu, angajat sau patron, ţi-am dat ţie, stat, suma X, la rândul tău, tu, stat, îmi prestezi mie serviciul Y. În realitate, ştim cu toţii cum suntem trataţi de sistem, când, ca orice cetăţean contribuabil, avem şi noi probleme de rezolvat. Plătim asigurări de sănătate, dar beneficiem de servicii proaste sau măcar parţial, contra cost. Plătim taxa de drumuri, însă ne rupem maşinile prin gropile din asfalt. Contribuim lunar la fondul de pensii, însă, după mai bine de 40 de ani de muncă, ajungem să primim o pensie derizorie. Asta dacă mai apucăm şi nu murim, fiindcă lucrăm în condiţii grele, care, brusc, după 20 de ani de toxicitate, devin normale, pentru că aşa a hotărât Guvernul! Avem un handicap mai puţin grav, care trebuie reevaluat la câteva luni, deşi nu ne-a crescut peste noapte ochiul sau mâna lipsă. Cu alte cuvinte, plătim, plătim dar nu primim în schimb nici măcar respect. Dimpotrivă, ni se pregătesc alte şi alte surprize neplăcute.
Şi uite aşa, acuşi, acuşi, îi ajungem pe unguri! Din păcate, nu la numărul de kilometri de autostrăzi…

Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI