Golgota Transilvaniei

Aşa a intitulat gazetarul secui-maghiar György Ferenczy, originar din Cluj, lucrarea sa despre ceea ce i-a fost dat să vadă după ocuparea oraşului de către trupele ungare, lucrare editată, la Arad la sfârşitul anului 1940.
Adio Cluj… Într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la oraşul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâie o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revin în minte. Durerea îmi sfredeleşte inima. Trebuie să plec din oraşul natal şi să las aici mormântul părinţilor mei. Trebuie să spun adio Clujului. Mă desparte de el soarta necruţătoare şi cine ştie când voi mai putea păşi pe pământul lui atât de drag mie. Mă resemnez şi cu fruntea sus merg mai departe pe calea cea nouă. Trecutul m-a călit, căci luptele mele de până acum au fost un lung şir de încercări. Eu însumi în trecut le-am privit cu calm deoarece eram convins că dreptatea este de partea mea. Am ţinut prelegeri. Am scris cărţi. Am redactat publicaţii. Cu viu grai sau în scris, întotdeauna am afirmat că ungurii din Transilvania şi înainte de primul război mondial au fost în minoritate, iar sub români păturile largi ale oamenilor muncii maghiari erau complet mulţumite de soarta lor. Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ. M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în acelaşi timp ca cetăţean român cinstit, loial, am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei noastre şi m-am opus mişcărilor iredentiste. Cu ochii înlăcrimaţi, cu inima însângerată, spun adio oraşului meu natal şi cu toiagul pribegiei în mână o pornesc ca să lupt mai departe pentru adevăr, pentru reînviere. Apoi omul creştin Gyorgy Ferenczy spune cu sufletul răvăşit: Trebuie însă să mă refer la umanitate, la cinste, la bunul gust, la sentimente omeneşti, când arăt atrocităţile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupaţie. Împotriva acestora trebuie să protesteze cu tonul cel mai vehement toată lumea, toţi acei din al căror suflet n-a murit adevăratul creştinism, dragostea faţă de aproape. Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o Golgotă unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi, cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români. Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi de durere în suflet ne uităm la cer precum a făcut Iisus Hristos, întrebăm şi noi: Cu ce au greşit? Care e vina acestor oameni torturaţi? Că s-au născut români? Până aici se aude hohotul disperării al multor sute de mii de oameni ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul şi răzbunarea joacă dansul sălbatic al morţii şi aceşti oameni îndrăznesc să se numească creştini? Aceştia vorbesc despre dragostea frăţească creştină? A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare, este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ şi, dacă aceasta mai continuă, atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară. Arad, la 18 septembrie 1940.
Şi atrocităţile au continuat la proporţii infinit mai mari ca până la data condamnărilor lui Ferenczy Gyorgy, până în octombrie 1944.
Transcris din cartea „Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944”.
P.S. Domnilor parlamentari, guvernanţi, domnule preşedinte, noi românii din Transilvania am suferit îndeajuns şi acum mai purtăm în conştiinţă durerea după cei ucişi fără nicio vină, de criminalii lui Miklos Horthy. Voi de pe Dâmboviţa nu aţi simţit pe pielea voastră teroarea dictatului de la Viena. Dacă tot vreţi să le acordaţi autonomie, daţi-le autonomie la voi pe malurile Dâmboviţei sau în deşertul Gobi că e liber, lăsaţi-ne pe noi Ardelenii în pace pentru că nu aveţi calitatea morală să ne condamnaţi din nou la suferinţă. Ruşine să vă fie că pentru ciolan mai staţi cu UDMR la guvernare.
Alexandru IŞTVAN

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---