Ghişeul toscan de rezistenţă împotriva românilor

    Mi-am propus acum câteva săptămâni un soi de jurnal de călătorie, început cu o vizită scurtă în Monaco. Destinaţia următoare: Italia. Scopul şi durata vizitei: un weekend prelungit, cu busuioc, parmezan şi Chianti în Toscana. Primul contact, aeroportul din Pisa – terminalul Rent-a-car. La ghişeu aflăm că maşinile erau cam de trei ori mai scumpe decât apăreau la o sumară verificare online, ce cuprindea preţul fără taxe şi asigurări. Forţat resemnaţi, ne aşteptăm rândul. Lucrurile decurgeau rapid, am prins imediat procedura trăgând cu ochiul la cei din faţă şi ne-am pregătit actele din timp, nerăbdători să începem aventura: paşaport/buletin, carnet de conducere şi card pentru plata preţului şi a unei garanţii de încă 400 de euro. Funcţionarul de la ghişeu, prietenos, ne-a prezentat oferta, asigurându-ne de calităţile maşinii pe care ne-o închiria, în timp ce noi îi înmânam actele. Din verva iniţială, după o pauză ostentativă de analiză a documentelor, personajul a pierdut brusc orice urmă de amabilitate, devenind oficial şi tăios, cu atenţia mărită, ca nu cumva să îi scape ceva. „Nu aveţi voie să scoateţi maşina din ţară!”, ne spune deodată răstit-imperativ. „Nu intenţionăm, ne vom întoarce cu avionul”, replicăm noi sideraţi de schimbarea fulgerătoare de ton. Circumspect, insul insistă: „Pot să văd biletele de avion?”, iar la prezentarea lor, „Pot să fac o copie?”. Apoi revine: „Maşina e dotată cu sistem GPS. Nu ştiu unde e amplasat (insinuând o poziţionare misterioasă, greu de ghicit). Dacă încercaţi să treceţi graniţa, maşina se va bloca automat!”, ne avertizează ameninţător, cu o superioritate ridicolă. Era în substrat un soi de „Credeaţi că mă duceţi voi pe mine? Ha, v-am prins, nu aveţi nicio şansă. Cu GPS-ul la atac!” Personajul nu e însă satisfăcut. „Pot să văd rezervările de la hotel?”, „Ce alte acte îmi mai puteţi prezenta? Pot să fac o copie?” După ce a copiat şi legitimaţia de acces la bibliotecă, ne-a informat scurt că garanţia pentru noi nu este de 400, ci de 2000 de euro. Nu, nu era un Ferrari, ci o maşină franţuzească obişnuită, clasă mijlocie. Şi parcă tot nu era suficient… Soţul meu a făcut atunci proba publică a afecţiunii sale, într-un gest de un romantism greu de egalat: a rezistat tentaţiei de a mă oferi drept garanţie, până la returnarea autoturismului fermecat. Iar eu percep pe deplin altruismul gestului său, fiind eu însămi pe punctul de a ceda aceleiaşi tentaţii, în ceea ce îl priveşte. Confruntat şi interogat cu privire la diferenţa de tratament faţă de clienţii din faţa noastră, funcţionarul ne prezintă cu o dezinvoltură şocantă argumentul, în opinia sa infailibil, care legitima orice abuz: „Românii şi bulgarii sunt hoţi!”.
Povestind la întoarcere episodul toscan, am dat mai degrabă de resemnare decât de revoltă, pe ideea că „trebuie să îi înţelegem pe italieni, la cum se comportă românii acolo”. Generalizarea superficială şi xenofobia nu păreau, prin urmare, prea grave. Acum câteva zile mass-media prezenta documentarul BBC despre cerşetorii români din Londra care câştigă 500 de lire/zi, locuiesc în vile şi se plimbă în limuzine. În moment de sărbătoare, cu ocazia afilierii la CNN, Antena 3 a invitat într-o emisiune ce se voia festivă, o serie de personalităţi din diaspora, excepţionale în domeniul lor. N-au fost însă subliniate decât în treacăt performanţele invitaţilor, emisiunea eşuând regretabil prin cantonarea inadecvată în dezbaterea documentarului realizat de BBC. Sesizez de fapt o tendinţă generală, naţională, de auto-denigrare. Ne punem cu voluptate cenuşă în cap, ne auto-discredităm, ne auto-sabotăm. Neam de hoţi, de leneşi, de cerşetori, cu o groază de păcate. Suntem adesea procurorii cei mai duri, într-un straniu proces de auto-condamnare. Avem senzaţia că, făcând asta, ne excludem probabil pe noi înşine din neam, nefiind asemenea poporului din care accidental facem parte. Suntem victime prinse injust, prin voia sorţii, în hora neamului netrebnic, şi confundaţi în chip nedrept cu el. În acelaşi timp, o astfel de abordare ne oferă şi scuza perfectă a oricărui eşec. Când e vorba însă despre a face ceva pentru a contrabalansa impactul românilor barbari de peste graniţe, când este vorba de a ne promova valorile, asta nu o facem. Suntem orbi în faţa excelenţei lor, moderaţi, sceptici că am fi în prezenţa unei valori adevărate, criticăm dur, nu aplaudăm succesul, dar taxăm cu entuziasm furibund orice derapaj, invidioşi, complexaţi la culme de succesul altora. În general, valorile le iubim doar după ce mor. E mult mai în firea noastră critica decât lauda, când e vorba despre alţii. Însă şi mult mai puţin productivă. Pentru că, dacă am observat ceva în călătoriile pe care le-am făcut, atunci a fost distanţa considerabilă existentă adesea între locul imaginat prin prisma brandului creat şi realitate. Promovarea intensă a atuurilor face minuni, iar dacă acestea sunt suficient de importante, neajunsurile rămân în plan secund. Poate ar trebui să învăţăm asta.
Revenind la bella Italia, cu un comportament matur şi înţelept, la plecarea de la ghişeul de rezistenţă împotriva românilor şi bulgarilor, nu m-am putut abţine să îi comunic în replică funcţionarului-locator de maşini că nu s-a pomenit ca vreun român, şi cu atât mai puţin şeful statului, să-i fi pupat mâna lui Gaddafi (aşa cum a făcut-o Berlusconi).

Ioana Romana LAURENŢIU
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI