FOTO: Frumusețea fabuloasă a Apusenilor și a oamenilor de pe munte, în imagini alb-negru, într-o călătorie din 1964

Povestită şi ilustrată de inginerul şi fotograful Viorel Mihai Simionescu, o excursie în Apuseni în anul 1964, surprinde farmecul peisajului în imagini alb-negru, dar şi greutăţile şi lipsurile locuitorilor de aici. Povestea călătoriei începe în oraşul Cîmpeni, „trece“ pe la Gheţarul de la Scărişoara şi se termină în zona carstică Padiş.

Autorul imaginilor avea în 1964 o experienţă de mai mulţi ani în domeniul fotografiei. Viorel Simionescu este de profesie inginer, iar timp de circa 60 de ani a făcut fotografie din pasiune. A fost timp de 25 de ani în conducerea Asociaţiei Artiştilor Fotografi şi timp de 10 ani într-o comisie a Federaţiei Internaţionale de Artă-Foto.

Viorel Simionescu are mii de imagini publicate în albume, calendare, ilustrate, pliante de reclamă şi zeci de fotografii premiate în saloane de artă foto internaţionale şi naţionale. Din 1992 până în 2003 a fost titularul cursului de ”Fotocompoziţie, tehnică şi artă foto” la Universitatea Ecologică şi Media Pro. În prezent locuieşte în Canada. Povestea relatată de acesta este însoţită de fotografii care surprind în alb-negru frumuseţea sălbatică a Apusenilor, ospitalitata locuitorilor, dar şi sărăcia în care trăiau cei mai mulţi în vremurile de atunci.

”Peisajul era încântător în austeritatea lui”

”În primăvara lui 1964 am cumpărat prima maşină (Watburg 311) pe care am iubit-o cred cel mai mult. În felul ăsta am putut realiza ceea ce amânam de câţiva ani, explorarea Munţilor Apuseni. După un parcurs splendid pe şosele foarte proaste dar complet libere, de la Brad prin Abrud am ajuns la Cîmpeni, la vremea aceea un orăşel curat, patriarhal, încântător.

După obiceiul nostru şi ameninţaţi de nişte nori negri, am căutat şi găsit găzduire la o gospodărie măricică, pe malul Arieşului. A urmat o vijelie teribilă cu o rupere de nori care a luat un pod pe drumul spre Gârda de Sus. A trebuit să lăsăm maşina în curtea proprietăresei, o văduvă care ne-a condiţionat să nu venim după ea în ziua de vineri pentru că aştepta vizita unui «om al ei».

Cu autobuzele RATA, cu rucsacii în spate, după o transbordare la podul rupt, am ajuns la Gârda şi am urcat spre Scărişoara. Peisajul era încântător în austeritatea lui, dar sugera o mare sărăcie a oamenilor acestor locuri. Aşa-numitele drumuri erau de fapt nişte poteci mai late destinate căruţelor şi caravanelor de cai şi măgari încărcaţi cât puteau să ducă şi nu erau practicabile pentru autoturisme.

Am fost în mai multe rânduri întâmpinaţi de copii care, cu decenţă şi timiditate, ne întrebau dacă avem bomboane pentru ei. Din fericire luasem câteva pungi în buzunarele sacilor şi le-am putut oferi acestor copii extrem de săraci, câteva clipe de încântare. Ne-a rămas în minte însă modul decent în care ne întrebau, cu speranţă şi resemnare. Cererea lor era aceea a unor copii săraci dar demni şi nu avea nimic comun cu năvala agresivă a ciurdelor de puradei pe care i-am întâlnit în alte locuri.

”Copii sărăcăcios îmbrăcaţi, cu un aspect mult mai matur decât vârsta”

Din loc în loc, acolo unde erau izvoare, mării maeştri ai prelucrării lemnului, moţii costruiseră nişte fântâni aparte, unde nişte copii mai măricei scoteau apa cu un ciubăr montat în capătul unei prăjini şi o ofereau trecătorilor cu bunăvoinţă şi fără vreo pretenţie. Faptul că le-am dat nişte bomboane i-a umplut de încantare şi nu conteneau să ne mulţumească.

Drumul Gârda -Scărişoara a fost un prilej de a descoperi un peisaj cu totul aparte şi amenajări şi construcţii caracteristice Ţării Moţilor, aşa cum a fost atunci. Conform obiceiului nostru, am căutat găzduire la o gospodărie din sat. Gazdele, pentru nişte tarife modice, ne-au oferit pe lângă singura cameră mai spaţioasă, minunatele produse lactate de fabricaţie proprie. Foarte mult ne-au impresionat copii sărăcăcios îmbrăcaţi, cu un aspect mult mai matur decât vârsta. Copii mai măricei purtau aproape toţi tradiţionalele opinci şi capul acoperit.

Gheţarul de la Scărişoara era evident punctul de atracţie al locului. Încă de atunci grupuri mari de oameni în excursii organizate îl vizitau, deşi scările pe care se cobora erau cam vechi şi şubrede. După un drum lung şi destul de obositor am ajuns de la Scărişoara la Padiş. Din cauza grupurilor organizate venite prin ONT, cabana era complet ocupată. Singura posibilitate de cazare ce ne-a fost oferită era în podul grajdului anexă.

Neavând cort am acceptat oferta şi, contra unui tarif redus, am primit fiecare câte 2 pături, una pentru a fi întinsă pe paiele din «dormitor», cealaltă pentru a ne înveli. În afara frigului îndurat – acoperişul era găurit în multe locuri – am fost devoraţi de cohorte de purici aciuaţi în pături şi fân.

Moţul de la recepţia hotelului

S-a întâmplat, datorită condiţiilor de cazare la Padiş, să revenim în Câmpeni chiar vineri seara. Am văzut maşina în curte dar nu am derajat-o pe femeie şi am mers la hotel, o clădire veche centenara probabil dar curată. La recepţie era un moţ bătrân îmbrăcat în portul popular local, cu nişte lungi plete albe şi cu bunăvoinţă înscrisă în toată fiinţa sa. Părea coborât dintr-o pictură de epocă de mult trecută.

Nu mai venise nimeni până atunci şi am găsit locuri într-un dormitor de 10 paturi pe care ni l-a arătat să vedem dacă ne place. Am revenit la biroul de la recepţie şi a început, cu un scris anevoios, să ne înscrie în registrul hotelului. După nume, prenume, oraş de reşedinţă, etc avea de completat o rubrică cu profesia. M-a întrebat şi i-am răspuns că sunt inginer. A lăsat stiloul jos, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus «să trăiţi» apoi s-a aşezat şi a trecut la ceilalţi, cu toţii ingineri. Pentru fiecare a procedat cu aceiaşi dovadă de respect”.

Sursa: adevarul.ro

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...