FOTO | Alba Iulia și „eticheta refuzat la export”: Cum se degrada untul în depozite, în timp ce magazinele erau goale, în anul 1986

Alba Iulia și „eticheta refuzat la export”: Cum se degrada untul în depozite, în timp ce magazinele erau goale, în anul 1986

Puține expresii prezintă mai bine paradoxurile economiei din perioada comunistă decât celebra sintagmă „refuzat la export”. Pentru o mare parte dintre românii care au trăit în anii ’80, produsele considerate „refuzate la export” reprezentau un adevărat privilegiu.

Se credea că acestea erau fabricate la standarde superioare, iar dacă ajungeau, din diverse motive, pe piața internă, dispăreau imediat de pe rafturi.

Această percepție își are rădăcinile în politica economică promovată de regimul Nicolae Ceaușescu în ultimul deceniu al dictaturii. Dorința de a achita rapid datoria externă a determinat conducerea statului să prioritizeze exporturile în detrimentul consumului intern. Cele mai bune produse erau destinate piețelor externe, în timp ce populația suporta raționalizarea alimentelor și lipsa bunurilor de bază.

Două documente păstrate în arhiva fostei Securități (D 337, vol. 1, A.C.N.S.A.S.), redactate în octombrie și noiembrie 1986 de Inspectoratul Județean Alba al Ministerului de Interne, surprind cu o claritate remarcabilă contradicțiile acestui sistem.

Puține expresii evocă mai bine paradoxurile economiei comuniste decât celebra sintagmă „refuzat la export”. Pentru mulți români care au trăit în anii ’80, produsele considerate „refuzate la export” reprezentau un adevărat privilegiu. Se credea că acestea erau fabricate la standarde superioare, iar dacă ajungeau, din diverse motive, pe piața internă, dispăreau imediat de pe rafturi.

Această percepție își are rădăcinile în politica economică promovată de regimul Nicolae Ceaușescu în ultimul deceniu al dictaturii. Dorința de a achita rapid datoria externă a determinat conducerea statului să prioritizeze exporturile în detrimentul consumului intern. Cele mai bune produse erau destinate piețelor externe, în timp ce populația suporta raționalizarea alimentelor și lipsa bunurilor de bază.

Două documente păstrate în arhiva fostei Securități (D 337, vol. 1, A.C.N.S.A.S.), redactate în octombrie și noiembrie 1986 de Inspectoratul Județean Alba al Ministerului de Interne, surprind cu o claritate remarcabilă contradicțiile acestui sistem.

Primul raport, din 24 octombrie 1986, informa conducerea Departamentului Securității Statului că Întreprinderea de Industrializarea Laptelui din Alba Iulia avea depozitate aproximativ 290 de tone de unt în mai multe depozite din Alba Iulia, Satu Mare și Constanța. O mare parte a produsului fusese fabricată în lunile mai, iunie și iulie și își depășise deja termenul de garanție.

Situația devenise atât de gravă încât conducerea întreprinderii intenționa să înlocuiască etichetele cu data fabricației pentru a putea expedia untul la export. Chiar raportul Securității avertiza însă că marfa își schimbase deja culoarea și gustul și exista riscul ca aceasta să fie refuzată de partenerii externi.

Mai grav era faptul că întreprinderea continua să producă unt pentru export, deși nu mai avea contracte externe. Producția era impusă prin dispozițiile centralei de ramură de la București, fără legătură cu cererea reală. În același timp, spațiile frigorifice deveniseră insuficiente, iar unitatea suporta costuri suplimentare pentru depozitarea produselor în alte județe.

Consecințele nu se limitau la risipa alimentară. Pentru că marfa nu era livrată și încasată, indicatorii planului economic nu puteau fi realizați, iar retribuțiile muncitorilor scădeau. Astfel, deciziile birocratice luate la nivel central se răsfrângeau direct asupra veniturilor angajaților.

Al doilea document, redactat doar o lună mai târziu, la 24 noiembrie 1986, arată că situația se agravase. Cantitatea de unt destinată exportului ajunsese la aproximativ 170 de tone, dintre care aproape 90 de tone aveau termenul de garanție depășit și nu mai puteau fi expediate.

Conducerea întreprinderii solicitase Centralei Industriei Laptelui aprobarea pentru reanalizarea și comercializarea untului pe piața internă. Cererea a fost însă ignorată. În același timp, planul de producție prevedea fabricarea altor 40 de tone de unt în luna noiembrie, deși depozitele erau deja pline.

Raportul surprinde și reacția muncitorilor. Aceștia comentau cu nemulțumire faptul că în depozite existau cantități uriașe de unt care se degradau, în timp ce în magazine produsul lipsea aproape complet. Este una dintre puținele mărturii oficiale care consemnează explicit această contradicție: populația era lipsită de un aliment de bază, în timp ce statul prefera să lase produsul să se altereze decât să renunțe la logica rigidă a planificării centralizate.

Același mecanism poate fi observat și într-un alt exemplu consemnat în raportul din octombrie 1986. Întreprinderea de Covoare din Alba Iulia acumulase un stoc de aproximativ 110.000 de metri pătrați de produse finite, în valoare de peste 31 de milioane de lei. Jumătate dintre acestea erau carpete care nu mai erau solicitate la export. Pentru reducerea stocurilor, conducerea obliga beneficiarii interni să preia și carpete atunci când solicitau covoare, o soluție tipică economiei planificate, în care producția dicta consumul și nu invers.

Aceste documente demonstrează că expresia „refuzat la export” ascunde o realitate mai complexă decât mitul păstrat în memoria colectivă. În cazul untului de la Alba Iulia, nu era vorba despre produse respinse de cumpărătorii externi și oferite apoi populației, ci despre mărfuri fabricate pentru export, fără cumpărători, pe care autoritățile refuzau să le distribuie pe piața internă.

În esență, documentele surprind unul dintre marile eșecuri ale economiei comuniste: un sistem incapabil să adapteze producția la cererea reală, dominat de planuri impuse administrativ și de indicatori statistici care contau mai mult decât nevoile oamenilor. În timp ce depozitele se umpleau de unt și covoare fără desfacere, magazinele rămâneau goale, iar populația suporta consecințele unei economii în care succesul era măsurat în tone produse, nu în bunăstarea cetățenilor.

La aproape patru decenii distanță, aceste rapoarte ale Securității reprezintă nu doar o sursă documentară valoroasă, ci și o mărturie a absurdului economic din ultimii ani ai regimului comunist. Ele arată cum lipsa de flexibilitate, obsesia pentru export și ignorarea realităților pieței au transformat un surplus de alimente într-o penurie pentru propriul popor.

Sursa: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News